Neștiuta și greu încercata istorie a Turului Franței

Puțini știu astăzi că Turul Franței, un eveniment sportiv de o amploare majoră și care naște pasiuni pe care mi-e imposibil să le înțeleg, a pornit de la „Afacerea Dreyfus”, o poveste pe care nu o voi detalia acum. La fel, cred că foarte puțini știu cum a pornit acest veritabil fenomen și cum se desfășura Marele Tur în primii săi ani.

În ce privește „Afacerea Dreyfus”, voi spune doar că un ofițer francez cu origini evreiești, pe nume Alfred Dreyfus, fusese condamnat pentru spionaj în favoarea Germaniei și trimis la închisoare pe Insula Diavolului, în Guyana Franceză, ca să se gândească la ce făcuse. Sau, mai bine zis, la ce i se imputase, căci omul avea să fie exonerat de vină ani mai târziu. Ei bine, condamnarea lui Alfred scindase opinia publică din Franța între cei care îl credeau nevinovat pe individ și cei care aveau o problemă cu el. Printre cei din urmă se număra și milionarul francez Jules-Albert de Dion, un marchiz pasionat cam de toate mijloacele de locomoție care aveau două, trei, patru sau mai multe roți.

Nenea Jules-Albert avea o mare problemă cu evreii și, în special, cu Dreyfus, deci se poate spune că era un antisemit. Ca urmare, atunci când noul președinte al Franței, Emile Loubet, a decis să redeschidă dosarul Dreyfus, marchizul nostru aproape că a făcut apoplexie. Așa că s-a dus ață la o cursă ciclistă la care Loubet avusese proasta inspirație să asiste, și i-a transformat ăstuia jobenul în guleraș prin lovituri aplicate sistematic și bine țintit direct cu bastonul. Apoi s-a apucat să lovească în stânga și în dreapta în cei care săriseră în apărarea președintelui, sfârșind prin a-și rupe bastonul în capul unui polițist. Asta i-a adus 15 zile de închisoare și 100 de franci amendă, dar și mai multe gratulări prin presa vremii.

Cel mai mult se pare că l-a durut menționarea sa ca un veritabil „cretin” în unul dintre cele mai cunoscute ziare sportive din Franța, Le Velo, ziar care publica în special știri din ciclism, și în care Jules-Albert pompa sume considerabile ca să își promoveze afacerile. Așa că, urmare a acestui fapt, omul a decis să retragă finanțarea și să scoată de pe piață publicația cu pricina. În consecință, a decis să își facă propriul ziar de sport, L’Auto, și să creeze un eveniment ciclist care să le depășească pe toate, numai și numai ca să le ia celor de la Le Velo pâinea de pe masă. Și așa se năștea ideea Turului Franței.

1903 – Primul Tur

Că fusese o idee gândită în pripă a devenit evident după primele semne că mai nimeni nu voia să participe în cursa respectivă. Dura 5 săptămâni, înscrierea costa 20 de franci (o sumă pe care nu mulți și-o permiteau), iar premiul nu motiva suficient potențialii concurenți. Cu o cursă mamut și cu doar 15 doritori să participe la ea, Jules-Albert și-a dat rapid seama că trebuie să facă o mică reconfigurare de traseu. Și a făcut. A redus durata cursei la 19 zile, a tăiat taxa de înscriere la jumătate și a anunțat un premiu gigant de 12.000 de franci pentru câștigător (adică de vreo 6 ori salariul pe un an al unui muncitor), plus 3.000 de franci pentru câștigătorul fiecărei curse zilnice. Așa mai venea de acasă, căci într-un timp record s-au înscris peste 60 de concurenți gata să moară, la propriu, pentru banii promiși de marchiz.

Favoriți erau un ciclist francez pe nume Hippolyte Aocouturier, un individ care câștigase mai multe curse de mai mică anvergură, dar și un individ pe nume Maurice Garin, un coșar care avea printre pasiuni viteza, bicicletele, tutunul și mâncarea. Că urma să fie o cursă pe viață și pe moarte, avea să se afle cât de curând. Din cei peste 60 de concurenți care au luat startul, doar 24 au ajuns la finalul turului. Mulți au renunțat din cauza epuizării, dar și a șicanelor și bătăilor între sportivi, care nu fuseseră interzise în mod explicit. Ca dovadă, Garin a dat de pământ cu un rival care pedala mult prea aproape de el și i-a mai și demontat bicicleta în fața unei audiențe care se uita cu gurile căscate ca la filmele cu gangsteri.

Voi mai adăuga doar că Hippolyte a condus mai toată cursa, dar a fost nevoit să renunțe cu doar 135 de kilometri înainte de final, după ce se pare că l-ar fi otrăvit cineva cu o limonadă. Nu s-a aflat niciodată cine, dar ăsta a fost un semn că nu trebuie să iei băuturi de la necunoscuți, indiferent cât ți-ar fi de sete, chiar, și mai ales, în Turul Franței. Și astfel, Garin, care fumase pe bicicletă cam pe toată durata cursei și care se tonifia cu un mixt de cafea și șampanie, creație proprie, dar care mai și înfuleca vreo 45 de crochete de pui, opt ouă ochiuri, opt budinci și cantități nespecificate de stridii la o singură masă, câștiga primul Tur al Franței și, implicit, marele premiu.

1904 – apoteotica întrecere din Turul Franței

Însă Turul din 1903 fusese doar un preambul la ceea ce avea să urmeze în 1904. Pasiuni uriașe, mase mari de suporteri înflăcărați și 88 de concurenți la start, în cursa de aproape 2.500 de kilometri. Garin și Hippolyte erau din nou în prim plan, dar nu știau că în cursă mai intraseră și alți psihopați ca și ei, gata să facă orice pentru bani. Și astfel, Turul Franței care nici nu începuse bine, arăta deja ca o cursă din desenele animate cu Wacky Races.

Praf de scărpinat, adezivi, pietre ascuțite și alte obiecte cu țepi lipite de șei, bare metalice aplicate strategic peste picioarele rivalilor, cuie și alte dispozitive menite să spargă cauciucurile făceau parte din arsenalul fiecărui ciclist care voia să câștige. Și toți voiau, că de aia și intraseră în cursă. O problemă în plus, la care organizatorii nu se gândiseră inițial, era aceea că fiecare cursă începea noaptea și se termina a doua zi pe la amiază. Ceea ce înseamnă că pe nebuni nu îi observa mai nimeni pe întuneric. Ca urmare, atât de multe cauciucuri au fost tăiate noaptea cu cuțitele, încât e de mirare că nu a fost un boom economic de profil în Franța acelei perioade.

Ca să pună capac ideii de sportivitate, că oricum nu intrase nimeni în cursă cu ideea asta, mulți concurenți plecau noaptea tractați de mașini sau, pur și simplu, cu trenul. Și dacă până acum vi s-a părut o cursă de cascadorii râsului cu niște maniaci în prim plan, nu aveți idee cam cum erau spectatorii. Că ăștia erau și mai duși cu capul o arată zecile de copaci doborâți pe șosea pentru a bloca accesul concurenților nedoriți. Și asta nu-i nimic. Undeva pe lângă St. Etienne, câteva zeci de indivizi înarmați cu arme albe sau mai colorate au năvălit pe șosea și au început să îi bată pe toți cicliștii, mai puțin pe cel din localitate, care fusese aclamat la scenă deschisă. Mulțimea a fost dispersată doar cu focuri de armă, iar cicliștii care puteau să mai pedaleze în urma bătăii au fost urcați pe biciclete și escortați până dincolo de localitate.

Dar lucrurile nu erau decât la început. La Nîmes, localnicii aflau furioși că al lor fusese descalificat. Așa că, în buna tradiție franceză, au pus-o de o mică revoluție. Adică s-au adunat cu mic, cu mare, au blocat șoseaua și au început să bată sârguincios pe orice ciclist care trecea pe acolo. Cu bare de metal, cu bâte, cu pietre, cu sticle și cu tot ce le venea la îndemână, localnicii au organizat un linșaj ca în Texas. Hippolyte, spre exemplu, a scăpat cu bicicleta transformată în scut, doar ca să descopere că drumul care ducea dincolo de Nîmes fusese bine înțesat cu cioburi de sticlă, minuțios împrăștiate pe șosea, numai bine ca să spargă toate cauciucurile, fără excepție. S-a lăsat iar cu focuri de armă, cu niscaiva arestări, iar cursa a continuat cu cei care mai puteau sta pe șei.

Ca să evite ca astfel de manifestări să se transforme într-o tradiție, organizatorii au chemat poliția călare, dar nici asta nu a mers. Poliția a făcut ce știa, s-a poziționat fix pe mijlocul drumului, astfel că s-a organizat un mirific ambuteiaj, în care oameni, cai și biciclete cu greu au mai putut fi deosebiți unii de alții. Pe unde nu era poliție, apăreau adesea mașini cu indivizi mascați care fie loveau cicliștii, fie se rezumau la simple și banale amenințări cu moartea. Garin avea să și declare într-un interviu din timpul cursei că își dorește să câștige, dar mai întâi trebuie să scape cu viață.

A câștigat, dar doar pentru a fi descalificat și suspendat câteva luni mai târziu, alături de mulți alți competitori. Motivele nu se știu, deoarece documentele de atunci s-au pierdut în timpul războiului mondial. Unii spun că ar fi primit mâncare în timpul cursei, fapt interzis. Alții declară că omul a mers mai mult cu trenul decât cu bicicleta. Important este că, după atâtea descalificări, câștigător a fost declarat un puștan de doar 20 de ani, Henri Cornet, care nici nu a mai câștigat ceva din acel moment. Henri Desgrange, unul dintre ziariștii de casă ai marchizului Jules-Albert, dar și unul dintre organizatorii Turului, avea să se jure public că Turul Franței din 1904 a fost și ultimul, că așa enormitate nu mai poate fi pusă la cale.

Țeapă! A continuat până azi, cu scurte întreruperi din cauza războaielor. Și nici nu avea cum să nu continue. Tirajul ziarului L’Auto explodase peste noapte și ajunsese la 65.000 de exemplare vândute zilnic. Tot în 1904, Le Velo dispărea de pe piață, falimentar, așa cum dorise marchizul. Peste toate, toată lumea implicată făcea tone de bani. Că, la urma urmei, ăsta este și spiritul de azi al Turului, nu-i așa?

Sursa foto: wikimedia commons