Nobu Shirase – fantoma japoneză de la Polul Sud

Știm toți că, între anii 1911 și 1912, a avut loc faimoasa cursă pentru atingerea în premieră a Polului Sud dintre norvegianul Roald Amundsen și englezul Robert Scott. La fel, știm că Amundsen a ajuns primul la țintă, în timp ce englezul a murit pe drumul de întoarcere, alături de toți companionii săi. Dar, cel mai probabil, nu știați că în cursa asta istorică a mai fost și un al treilea temerar. Un japonez pe care istoria, dar mai ales presa occidentală, a ales să îl dea uitării. De asta a și ajuns săracu’ să i se spună „exploratorul fantomă de la Polul Sud”.

Nobu Shirase s-a născut în vara anului 1861, într-un templu din nordul Japoniei, acolo unde taică’său servea ca preot budist. De mic a apucat să audă povești despre expedițiile europene și americane din zonele arctice și, cumva, i-a intrat și lui în cap să se facă explorator. Așa că, după terminarea școlii, a renunțat rapid la cariera călduță de preot și s-a înrolat în armata imperială, sperând ca asta să îl pregătească pentru visul său de a fi nu doar primul japonez, ci chiar primul om care ajunge la Polul Nord. Trebuie să subliniez și faptul că Japonia de abia începuse politica de modernizare și de deschidere a granițelor, astfel că Nobu putea visa liniștit, fără teama că ar fi putut deveni, cel mult, primul japonez omorât de grăniceri la frontieră, în drumul său spre Polul Nord.

Ah, uitasem să adaug că prin venele sale curgea nu doar sânge de preot budist, ci și unul de samurai, căci avusese și el niște strămoși care trăiseră din meseria asta, deci nu era chiar un fitecine. Cu ideea asta că prin venele sale curge sânge de luptător, omul a renunțat la alcool, la tutun, și a început un program spartan care impunea, printre altele, multă mișcare și privarea de căldură chiar și în iernile geroase. Eforturile sale au fost observate de un ofițer superior care i-a sugerat să testeze pe viu frigul nordului, mai degrabă decât să doarmă cu fereastra deschisă, căci în afară de răceli repetate, altceva nu avea ce să obțină. Astfel, l-a trimis într-o expediție militară în insulele Kurile. După doi ani crunți, în care mai toți camarazii săi au sucombat de ger sau scorbut, Nobu se întorcea acasă cu aceeași hotărâre de a atinge Polul Nord, deci era clar că avea o mică obsesie.

Nobu Shirase

A mai luptat și prin războiul ruso-japonez, s-a întors nevătămat și de acolo, și s-a pus din nou pe antrenamente, convins fiind să aducă Japoniei o cinste pe care asta nu dădea doi bani. Colegii săi au răsuflat ușurați când presa a anunțat că doi americani rivali, Frederick Cook și Robert Perry, au ajuns la Polul Nord în 1908, respectiv 1909. Nu o făcuseră, dar japonezul nostru nu avea de unde să știe asta la vremea respectivă.

Cum ziceam, prietenii săi tocmai sărbătoreau cu o sticlă de sake faptul că, în sfârșit, îi vin și lui Nobu mințile la cap și se face om normal, când ăsta a strigat fericit că a dezvoltat o nouă obsesie, anume să ajungă primul la Polul Sud, că acolo încă nu ajunsese nimeni. Așa că s-a pus pe căutat relații și bani care să îi finanțeze expediția. Printre politicienii și afaceriștii vremii s-a lovit de aceleași probleme „De ce s-ar duce un om normal la dracu’n praznic doar ca să aibă de unde se întoarce?” și clasica întrebare a unui corupt: „Da’ mie ce’mi iese la afacerea asta?”. Norocul său a fost că a găsit un fost prim-ministru, pe Ōkuma Shigenobu, care a văzut în toată treaba o oportunitate de a câștiga niște capital politic. Așa că politicianul i-a promis japonezului nostru o sumă considerabilă, precum și niște pile prin sistem care să pună umărul la efortul financiar.

O expediție unică în istorie

Știm toți ce înseamnă promisiunile politice. Dar, cumva, Nobu era mai idealist decât ne-am fi așteptat de la un demn urmaș de samurai, așa că a crezut tot. Prin urmare, în locul sumelor promise, s-a trezit cu bani doar cât să închirieze și să transforme o mică navă de pescuit din lemn și bambus în ceva care să plutească, teoretic, până în Antarctica. Plus, să tocmească un echipaj și să adune proviziile necesare.

Acum, în câteva fraze, vă propun să comparăm dotările expediției japoneze, cu cele norvegiene și britanice. Deci, Nobu Shirase avea o navă de pescuit cu pânze, modificată ca să aducă cu un iaht. Lungimea? În jur de 30 de metri. Nava Terra Nova a britanicului Robert Scot era o balenieră de 187 de metri lungime, construită special pentru a naviga în zonele polare, și care era dotată cu motoare cu aburi. Ceva asemănător era și nava Fram a lui Amundsen, un vas de 127 de metri lungime, anume construit ca să reziste în cazul în care era prins între ghețuri.

Kainan Maru, cel mai mic vas care a ajuns vreodată în Antarctica

Și stați că doar am început! Amundsen era școlit printre eschimoși. De la ei învățase să confecționeze niște batoane de untură, carne roșie și fructe de pădure, care aveau suficiente calorii încât să provoace o criză de gută și unui urs polar. Pe lângă asta, adusese 52 de câini special antrenați pentru sănii. Aș mai spune și că Amundsen era o stâncă de om, cu un pragmatism și o răceală care făceau și focile să tremure de frig pe lângă el. Omul adusese atâția câini în ideea de a-i folosi și la tractat sănii, dar și ca hrană în caz că rămân fără provizii. Ceea ce s-a și întâmplat. Iar oamenii săi erau cu toți căliți în frigul arctic și ar fi mers până pe Marte dacă li se ordona dar, din fericire, nu a fost cazul.

Pe de altă parte, Scott venea cu trei sănii motorizate, o noutate la vremea aia, ponei și câini de tracțiune, plus hrana aferentă oamenilor și animalelor. Cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Nobu Shirase, venea cu fasole, prune uscate și carne afumată. Mai luase și 27 de oameni, 28 de câini și câteva hărți în miniatură, copii vechi pe care reușise și el să le obțină cine știe de pe unde. Acestea fiind zise, ca să nu o lungim, propun să îl urmăm pe Nobu în expediție.

Roald Amundsen

Scott ridicase ancora la 10 iunie 1910. Cu o săptămână mai devreme, pe 3 iunie, Amundsen plecase și el. Nobu ar fi vrut să plece tot pe atunci dar, din lipsa fondurilor, planificase plecarea pe 28 noiembrie, deci ratase cumva startul. Zis și făcut. După o campanie teribilă în presă făcută de politicianul Okuma, aproape 50.000 de japonezi se strânseseră în Tokyo ca să își ia rămas bun de la confrații lor. Singurii care au plecat au fost însă tot spectatorii, căci vremea rea i-a oprit pe oamenii lui Shirase să ridice ancora. Când au plecat, pe 1 decembrie, cu excepția câtorva câini vagabonzi și gură cască, nu i-a mai însoțit nimeni.

Că ăsta trebuia să fie un semn rău, pe lângă solnițele vărsate, oglinzile sparte și pisicile negre care le tăiaseră calea, ar fi trebuit să fie evident. Dar te pui cu nebunul? Ori suntem samurai ori nu mai suntem! Și, cumva, bietului Nobu i-a mers așa rău de zici că fumase în biserică. În primul rând, din Tokyo și până în Wellington, Noua Zeelandă, au mers mai mult din furtună în furtună. Când au ajuns, pe 7 februarie, arătau de zici că veniseră pe jos, iar din cei 28 de câini, doar 12 mai trăiau. Că lumea i-a primit cu scepticism și ostilitate era de așteptat. Japonia se războise cu China, cu Rusia, iar neo-zeelandezii se așteptau să le vină și lor rândul. Când o bărcuță dubioasă cu niște japonezi îmbrăcați ca niște gorile a oprit în portul lor, nimeni nu i-a crezut că vor să ajungă la Polul Sud. Mai ales că Nobu Shirase își trimisese oamenii să caute hărți mai bune, ceea ce nu făcuse decât să dea apă la moară suspiciunilor de spionaj.

Robert Scott (dreapta) și echipa sa din Antarctica

Nu au făcut purici mulți pe acolo și, patru zile mai târziu, plecau spre Antarctica. După încă o furtună care aproape i-a trimis pe fundul mării, au ajuns relativ aproape, mai precis în insula Coulman, dar era clar că plecaseră mult prea târziu și că riscau să fie prinși între ghețuri, experiență la care pseudo-vasul lor nu ar fi rezistat. Așa că au făcut cale întoarsă spre Sydney, unde să își petreacă iarna, înainte să se întoarcă spre Pol. Mai aveau un singur câine, dar și ăla era vai de capul lui, că a și murit până să ajungă ei în Australia.

La Sydney s-a repetat povestea din Wellington. Lumea îi credea spioni și se temea de o iminentă invazie japoneză. Prin presa vremii erau caricaturizați și nimeni nu voia să îi ajute. A făcut-o doar un explorator pe nume Edgeworth David, care i-a lăsat să stea pe proprietatea sa până se puneau pe picioare. Între timp, urmau să primească provizii și o nouă serie de câini din Japonia. Neavând cu ce să răsplătească ospitalitatea australianului, Nobu îi lăsa lui Edgeworth tot ceea ce avea el mai de preț, sabia sa de samurai din secolul al XVII-lea, moștenită din tată în fiu.

Când au ridicat ancora, era 19 noiembrie 1911. Deja trecuse un an de când plecaseră, iar ei nu ajunseseră decât în Australia. Într-un final au ajuns și în Antarctica, nu înainte de a fi atacați de mai multe balene ucigașe în Golful Balenelor, căci nici astea nu văzuseră până atunci așa caricatură de ambarcațiune și o confundaseră cu o pradă mai acătări. Era clar că ajunseseră la spartul târgului, așa că au navigat spre est cât să depășească cu vreo 17 kilometri limita la care ajunsese britanicul Robert Scott într-o expediție anterioară, deci aveau și ei un record. Au mai descoperit un golf pe care l-au botezat Okuma în cinstea finanțatorului lor, au făcut câteva teste meteo, au colectat mostre geologice care nu au interesat pe nimeni niciodată, și au mers vreo 250 de kilometri spre interiorul continentului alb. Au plantat un drapel japonez, l-au salutat solemn, au îngropat o cutie de metal ce conținea o listă cu numele lor, s-au pupat și au plecat înapoi.

Distracția se plătește

Când s-au întors acasă, pe 20 iunie 1912, după vreo 50.000 de kilometri străbătuți pe ocean, japonezii au fost primiți cu urale la scenă deschisă, dar și cu nota de plată. Una pe care Nobu a tot plătit-o vreo 21 de ani, căci de abia în 1933 a terminat de achitat datoriile. Cam atât cu promisiunile lui Okuma Shigenobu, că doar nici ăsta nu era prost să suporte cheltuielile din propriul buzunar, mai ales că nu îi ieșiseră pasențele politice.

Okuma Shigenobu

După doar câteva săptămâni de la sosirea în Japonia, lumea deja îl uitase de tot pe Nobu Shirase. Nu a contat nici măcar faptul că își adusese toți oamenii înapoi, teferi și nevătămați. În comparație, englezul Robert Scott și ai lui sucombaseră, așa cum spusesem inițial, în apropierea vasului care ar fi trebuit să îi aducă acasă. Prin 1981, lui Nobu i s-a ridicat o statuie în orașul natal, Nikaho. Numai că el era mult prea mort ca să îi mai pese de o recunoștință așa târzie.

Sursa foto: wikimedia commons

0 comments on “Nobu Shirase – fantoma japoneză de la Polul SudAdd yours →

Leave a Reply

Your email address will not be published.