Cum a ajuns un căpitan al lui Mihai Viteazul să întemeieze prima colonie engleză din America de Nord

Trăim într-o lume mai mică decât ne imaginăm și, cumva, lucrurile din ea sunt mai interconectate decât ar părea la prima vedere. O dovedește cu prisosință povestea lui John Smith, băiatul ăla simpatic din filmele de desene animate cu Pocahontas. Și asta pentru că puțini știu că omul și-a petrecut câțiva ani prin Transilvania și Valahia, luptând pentru Mihai Viteazul și, ulterior, pentru domnitorul Radu Șerban. Despre asta am și eu de gând să vă povestesc azi.

Firul întâmplărilor din viața lui John Smith este unul extrem de lung și de alambicat. Nu o să îi redau aici toate pățaniile, căci ar însemna să scriu un text cam cât Shogun-ul lui James Clavell și, sincer, nu cred că ar sta cineva să citească atât. Așa că o să derulez firul evenimentelor și o să mă axez strict pe perioada petrecută de englez prin Țările Române și pe descrierea unică pe care o oferă el Transilvaniei și Valahiei din primii ani ai secolului al XVII-lea. Căci, da, omul și-a pus toate amintirile într-o carte, iar poveștile sale au fost verificate și reverificate de zeci de ori de către istoricii care le-au confirmat veridicitatea acolo unde era cazul. Acestea fiind zise, vă invit să facem câțiva pași virtuali prin viața lui John Smith.

Individul s-a născut probabil în 1580, într-un sătuc pe nume Willoughby, undeva prin estul Angliei. Părinții lui erau fermieri, dar asta nu i-a împiedicat să îl dea pe fiul lor la școala de gramatică din zonă, dar și să tocmească un aventurier italian, pe nume Teodor Paleologul, care să îl școlească în arta echitației și a mânuirii armelor. Numai că puștiul, impresionat teribil de ascensiunea corsarului Francis Drake, un alt fiu de fermieri care ajunsese să fie înnobilat de regina Angliei, visa și el să își câștige un titlu nobiliar pe calea armelor și să scape de lipsurile care îi marcaseră copilăria. Așa că, la numai 16 ani, după moartea lui taică’său, își lua frumușel bagajul și pleca să se angajeze ca mercenar în războiul de independență al Țărilor de Jos.

Nu ne interesează ce a făcut pe acolo, ci mai degrabă faptul că, odată întors acasă, omul s-a urcat pe o corabie cu destinația Franța, pentru a-și căuta din nou de lucru prin vreun conflict armat de care Europa nu ducea lipsă. Numai că ghinionul îl lovea din plin, căci corabia nimerea într-o furtună teribilă iar pasagerii, convinși că asta era o pedeapsă divină, îl aruncau peste bord. Aleseseră varianta asta pentru că Smith era protestant, iar ăsta era un motiv suficient de bun pentru ca Dumnezeu să trimită o furtună, nu-i așa? Dar tot răul spre bine, căci era salvat de o navă franceză, condusă de un anume căpitan La Roche, și pornea, fără să fi intenționat asta, la o călătorie gratuită pe Mediterana.

Statuie a lui John Smith din orașul american Jamestown

Tot fără voie avea să devină și pirat, căci la o întâlnire cu o navă venețiană, La Roche a strigat că vrea să schimbe câteva cuvinte cu celălalt căpitan, venețienii au crezut că sunt atacați și au deschis focul. Francezii nu au avut de ales și au răspuns cu salve de tun, scufundând corabia plină cu mărfuri rare și negustori ghinioniști. Din prada recuperată, partea lui Smith a fost de 500 de monede de aur, o mică avere, echivalentul salariului pe vreo 10 ani al unui simplu muncitor. Și iată cum se i schimba iar norocul. Numai că aventurile sale de abia începeau.

Debarcat la Veneția, Smith afla rapid că Europa creștină pornise războiul cu turcii, așa că își lua iar bagajele și pleca spre Austria pentru a se înrola și el, căci se zvonea că se plătea bine pentru mercenari. Și astfel ajungea să facă parte dintr-un regiment protestant, sub conducerea unui anume conte pe nume Modrusch. În doar câteva săptămâni era trimis în focul luptelor, și după mai multe bătălii și asedii prin Ungaria pe care nu avem timp să le descriem aici, John Smith era numit căpitan de cavalerie și trimis împreună cu regimentul său să își unească forțele cu cele ale lui Mihai Viteazul în Transilvania. Era anul 1601. Buun, de aici începe partea interesantă pentru noi.

Aventurile unui englez prin Transilvania și Valahia

Că perioada în care s-a aflat sub comanda directă a lui Mihai Viteazul a fost una extrem de scurtă este evident. În fapt, Smith nu a apucat niciodată să îl vadă pe domnitorul român căci, așa cum se știe, generalul Basta avea alte planuri. Și iată cum Smith și ai lui se trezeau într-o situație mai mult decât delicată. Contele Modrusch avea de ales între a intra în armata lui Basta sau de rămâne în Transilvania pentru a-și uni forțele cu ale lui Sigismund Bathory în eforturile acestuia de a curăța Ardealul de haiduci. A ales a doua variantă pentru că, în opinia sa, regimentul protestant nu putea lupta împotriva altor creștini așa cum făcuse Basta.

Rămâne însă o întrebare. Cine erau acești haiduci pentru eliminarea cărora era nevoie de ditamai armata profesionistă? Ne lămurește tot Smith. Haiducii nu erau altceva decât mercenarii rămași în urma lui Mihai Viteazul și ai lui Basta. În fapt, era o adunătură pestriță din care făceau parte mai toate națiile de prin Balcani și Estul Europei, inclusiv turci și tătari. Din descrierea englezului, haiducii ăștia erau niște renegați care, rămași fără conducător și fără o sursă de venit, jefuiau cam tot ce prindeau. Ba mai mult, erau suficient de puternici pentru a asedia așezările fortificate de prin Transilvania și de a învinge chiar și o armată profesionistă. O făcuseră atât de eficient încât foametea cuprinsese rapid așezările transilvănene, iar Smith descrie chiar și acte de canibalism la care se dedau ardelenii amenințați de spectrul morții prin inaniție. Cumva, istoricii noștri au omis să menționeze asta prin cărțile de istorie.

Smith se vedea angrenat astfel într-un război la care nu se așteptase, dar omul era un pragmatic și nici nu prea conta cu cine se bătea atâta vreme cât era plătit. Probabil cea mai importantă aventură a sa a avut loc la asediul cetății pe care el o numește Regall. Unii istorici au crezut că este vorba despre Alba Iulia, însă nu există nicio dovadă că haiducii ar fi ocupat vreodată cetatea și că ea ar fi fost eliberată de forțele catolico-protestante ale lui Bathory. Nici descrierea amănunțită a locurilor făcută de Smith nu se potrivește cu relieful din jurul Albei Iulia. Cel mai probabil, Smith ar fi participat la asediul cetății Șiria din Arad, însă și asta rămâne o incertitudine.

Cert este că acolo, cu lunile care treceau fără ca vreuna dintre părți să iasă câștigătoare, combatanții o puneau din când în când de un turnir prin care să își păstreze forma și moralul. O făcuse și Stroe Buzescu la Ogretin, precum și mulți alți căpitani din oastea lui Mihai Viteazul sau a lui Basta. Curioși să vadă un englez în acțiune, oamenii au ales să îl trimită pe Smith să se bată cu o căpetenie turcă, numită Turbașa (cel mai probabil Smith auzise termenul de „turc pașa”, dar cum cunoștințele lui de limba maghiară sau română erau nule, el a crezut că ăsta era numele turcului). Zis și făcut, omul nostru a pășit în față, s-a suit pe cal, și a plecat să se lupte cu nebunul de turc care se agita de parcă ar fi urmat să cucerească de unul singur întreaga Transilvanie. Lupta a durat extrem de puțin. Școlit de Teodor Paleologul, așa cum menționam anterior, John Smith își direcționa lancea direct spre viziera turcului, perforându-i căpățâna dintr-o parte în alta. Scurt si eficient. În uralele alor săi, englezul își decapita adversarul și îl deposeda de bunurile sale, inclusiv o armură de husar polonez încrustată cu piese de aur și argint, pe care și ăsta o furase cine știe de pe unde.

John Smith, ucigându-l pe Turbașa în turnir (imagine originală din cartea publicată de Smith în 1630)

Numai că treaba nu putea rămâne așa. Din cetate, un prieten apropiat al pașei a ieșit și a început să zbiere că vrea răzbunare și o șansă să recâștige capul pe care amicul său îl pierduse atât de stupid. Și astfel se organiza o nouă înfruntare, a doua zi cam pe la aceeași oră. De data asta, adversarul învățase să evite lancea în figură, așa că după câteva șarje, au ajuns să se dueleze cu pistoalele. Turcul numărul doi a tras primul, numai că glonțul a ricoșat din armura lui Smith. Din șaua calului, englezul a tras și el și l-a nimerit în braț pe adversar, zdrobindu-i mâna. Individul a căzut de pe cal iar restul a fost o formalitate. Și iată cum Smith îi ducea generalului Moise Székely a doua căpățână ca trofeu.

Că turcii erau grei de cap s-a dovedit prin faptul că un al treilea a cerut și el să se bată cu englezul. Și iar s-a pus de o confruntare în ziua următoare. Fără a intra in detalii tehnice, spunem doar că turcul numărul trei, pe nume Mulgro (cel puțin așa reținuse John Smith) a refuzat să se mai bată cu lăncile, optând pentru săbii. Asta i-a adus lui sfârșitul și un nou trofeu horror lui Smith. Al patrulea adversar nu s-a mai oferit să lupte, spre liniște englezului care știa că nici norocul nu poate merge la nesfârșit.

Cetatea Șiria a căzut în cele din urmă în mâinile lui Moise Székely, și a fost adăugată celor de la Vărădia de Mureș, Șoimoș și Căpruța, precum și de bătăliile de la Agârbiciu, Colțești sau Zărand, asta înainte ca întreaga armată să ajungă la Alba Iulia, acolo unde Sigismund Bathory afla cu satisfacție de isprăvile tânărului căpitan englez. Drept recompensă, acesta îi înnobila pe Smith cu titlul de „gentleman englez”, îi oferea un scut cu o emblemă heraldică ce reprezenta capetele celor trei turci uciși în turnir și îi mai asigura și o rentă anuală de 300 de ducați, ca oricărui nobil care se respectă. Ce putea să își mai dorească Smith? Era nobil de acum, avea o leafă îndestulătoare, și putea să se ducă acasă să își cumpere cât pământ voia și să se dea mare în fața domnițelor. Numai că, repet, norocul este unul schimbător.

Emblema heraldică a lui John Smith

Împăratul Rudolf al II-lea îl trimisese din nou pe Basta în Transilvania și pe Bathory în exil, așa că Modrusch, Smith și ceilalți protestanți se vedeau din nou puși în fața unei alegeri grele. Au refuzat iarăși să lupte pentru Basta și s-au îndreptat spre Valahia, acolo unde se auzise că noul domnitor, Radu Șerban, plătea bine mercenari care să îl ajute în lupta cu Ieremia Movilă, cel care intrase în țară în fruntea unei armate de vreo 40.000 de oameni, o adunătură pestriță de moldoveni, turci, tătari și cazaci, așa cum reiese din descrierea lui Smith.

Ieremia Movilă își campase armata undeva pe lângă Pitești, așteptând întăriri din partea tătarilor din Crimeea, și trimitea mici detașamente care să facă haos și să hărțuiască trupele lui Radu Șerban acolo pe unde le prindeau. Domnitorul valah știa că dacă voia să aibă o șansă de victorie, trebuia să lovească primul, înainte de sosirea tătarilor. Și asta a și făcut, repurtând o primă victorie în apropiere de Curtea de Argeș. La scurtă vreme după bătălie, Modrusch, cu Smith și alți 11.000 de soldați, a fost trimis să curețe împrejurimile de trupele lui Ieremia Movilă care supraviețuiseră și care jefuiau așezările din estul Valahiei. Cel puțin asta era informația. A fost o capcană, căci la Câmpulung îi aștepta o ditamai armata formată din turci și tătari. Protestanții s-au retras organizat spre valea Oltului, însă acolo au fost ajunși din urmă și împinși într-o ambuscadă din care au scăpat cu viață doar vreo 1400 de oameni. Printre prizonieri, grav rănit, se afla și John Smith.

Convoi de sclavi creștini, sub supravegherea soldaților turci (gravură din anul 1608)

Ironia sorții a fost că tocmai scutul lui cu trei capete de turci i-a salvat viața. Conștienți că omul era unul important, tătarii nu l-au ucis așa cum făcuseră cu alți opt englezi și un scoțian din detașamentul protestant, ci au ales să îl vândă ca sclav pentru un profit substanțial. Și iată cum Smith ajungea să străbată Valahia pe jos, într-un convoi uriaș cu prizonieri, pentru a ajunge tocmai la târgul de sclavi de la Axiopolis (Cernavodă), acolo unde avea să fie scos la mezat.

Aventurile lui Smith prin Balcani, Crimeea și iarăși în Transilvania

Am zis eu că povestea lui Smith e una lungă? Am zis. Dar nu am ce să fac, că oricum am tăiat din ea o sumedenie de detalii mai puțin picante, dar nu mai puțin importante decât cele de până acum. Revenind la târgul de sclavi de la Cernavodă, descris de Smith ca unul dintre cele mai îngrozitoare locuri pe care le-a văzut vreodată, trebuie spus că englezul a fost vândut destul de repede, ca o marfă rară ce era. L-a cumpărat un căpitan turc care, în mintea sa, a crezut că un căpitan englez de 20 și ceva de ani ar fi un cadou ideal pentru logodnica sa de la Istanbul. V-am zis și că turcii erau grei de cap, nu-i așa? De ce ai face un astfel de cadou un tinere plină de hormoni, pe mine mă depășește. Dar turcul era convins că așa îi va câștiga inima iubitei sale.

Zis și făcut. Smith a fost legat fedeleș și trimis ramburs, cu fundiță, pe post de cadou de zile mari la domniță, o grecoaică pe nume Cearața Tragabizanda (cel puțin ăsta este numele pe care l-a reținut Smith). Că iar pricepuse aiurea o dovedesc istoricii care au realizat că nu ăsta era numele real al fetei. În realitate, era vorba despre o denumire în limba greacă ce se traducea prin „fata din Trebizonda”. Mă rog, nu asta este important. Important este că duduia era cam slabă de muscă, așa că a pus ochii pe junele prim exotic. Astfel, angajat ca grădinar, se pare că Smith ar fi polenizat și altele pe acolo, în afară de florile din grădina grecoaicei.

Acum, ce să faci? Ghinionul dracului că a aflat și mama soacră de iubirea dintre ei. Și cum femeia era trecută prin școala vieții, știa că dragostea trebuie să treacă mai întâi prin stomac înainte să treacă și prin alte părți ale corpului. Așa că a făcut ea ce a făcut, a păcălit-o pe fie’sa că e mai bine să îl trimită pe Smith în Crimeea, acolo unde fratele junei era un fel de guvernator local. Chipurile, totul era spre binele lor, ca să nu afle căpitanul turc de țeapa luată. Ulterior, după ce scăpa de neanderthalian, ea putea să îl urmeze pe englez în Crimeea și să își consume acolo dragostea și hormonii. Cum ziceam însă, duduița era cam săracă cu duhul, așa că a pus boticul imediat la păcăleala maică’sii.

Ruta străbătută de John Smith din Ungaria și până la Constantinopol

Ajuns în Crimeea, Smith era luat în primire încă de la primii pași pe care îi făcuse în afara corabiei. Era bătut bine, ras în cap, înlănțuit și trimis la munca de jos, alături de ceilalți sclavi. Așa avea să petreacă o bună perioadă de timp, cu apă, paie și bătaie, până când a prins ocazia să îl omoare pe „cumnatu’”, să fure un cal și să străbată parte din Rusia, Ucraina și Lituania de azi, pentru a ajunge înapoi în Transilvania, acolo unde spera să dea peste Bathory, care să îi ofere acte care să îi ateste titlul nobiliar. Nu l-a găsit acolo, căci ungurul era la Leipzig, așa că Smith s-a dus după el și, spre ușurarea lui, Sigismund încă își mai amintea de el. A primit nu doar hârtiile care să îi confere drept de liberă trecere prin țările catolice, ci și confirmarea scrisă că este cine pretinde, precum și suma de 1500 de ducați, atât cât merita pentru cei cinci ani petrecuți în slujba habsburgilor. Da, trecuseră cinci ani de cât Smith se înrolase în Austria.

Și-a scuipat în sân că a scăpat din toată daravela și s-a dus în Anglia, cu un mic ocol prin Africa de Nord, acolo unde avea să afle că englezii habar nu au de Transilvania și că titlul lui nobiliar ardelenesc nu făcea nici cât o ceapă degerată. Putea la fel de bine să îl obțină în Congo, că ar fi fost același lucru. Așa că omul o lua de la capăt. Se urca pe o corabie cu destinația America, acolo unde avea să pună serios umărul la fondarea primei colonii engleze, Jamestown. Dar asta este altă poveste, pe care o să o spun altă dată, că oricum m-am lungit mai mult decât intenționam.

Sursa: Peter Firstbrook, 2014, A man most driven: Captain John Smith, Pocahontas and the Founding of America

Sursa foto: wiki, A man most driven: Captain John Smith, Pocahontas and the Founding of America

2 comments on “Cum a ajuns un căpitan al lui Mihai Viteazul să întemeieze prima colonie engleză din America de NordAdd yours →

  1. o epopee ce-mi răspunde unei nedumeriri: cum de ștefan cel mare mânca cartofi copți, când ei fuseseră aduși de doar câțiva ani în europa? :O

    păi la cât de mult a călătorit eroul smith, să ajungă cartofu’ pe masa unui domnitor, era floare la ureche 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published.