Ravenous – un film atât de prost, că e chiar bun

Îmi amintesc vag că l-am văzut pentru prima dată acum vreo 20 de ani. Butonam telecomanda în căutarea unui film cu care să adorm când, la un moment dat, am dat peste ză „Ravenous”. Evident, ratasem începutul dar, cumva, m-a prins. De atunci, o dată la câțiva ani, îmi amintesc de el și îl revăd online cu aceeași plăcere. Și, curios, de fiecare dată am mai descoperit ceva ce îmi scăpase până atunci.

Nu o să mă apuc să povestesc acum firul acțiunii. Nu de alta, dar poate aveți chef vreodată să îl vizionați. Acum încerc doar să mă gândesc la ideea inițială a producătorilor. De ce? Pentru că filmul e o ciudățenie. S-a vrut, cred eu, un western gore, cu canibali și alte minuni sângeroase, care să te facă să dormi cu lumina aprinsă vreo săptămână, dar a ieșit exact pe dos. Adică o comedie western, cu un umor spumos, cu foarte ușoare tente horror și, peste toate, o satiră teribilă la adresa modului de viață capitalist, recte cel american.

Acum, sincer, când aduci în distribuție niște tinerei (așa erau în 1999, când s- a turnat filmul) ca Guy Pearce, Robert Carlyle, David Arquette, Jeremy Davies, Jeffrey Jones sau Neal McDonough, și îi pui să joace pe muzica lui Damon Albarn (solist vocal și fondator al trupei Gorillaz), indiferent cât de proastă ar fi ideea, filmul nu prea are cum să iasă decât bun. Ah, să nu uit, scenariul a fost scris de Ted Griffin, un tip care peste doar doi ani dădea lovitura cu Ocean’s 11.

Ravenous era sortit să fie un eșec de casă încă din start. Adică nu cred că și-a imaginat cineva că va face profit cu un asemenea gen, western cu canibali. Și așa a și fost. 12 milioane de dolari pompate în el, doar 2 milioane încasări, doi regizori schimbați și un alt treilea adus la propunerea lui Robert Carlyle, că oricum nu se grăbea nimeni să regizeze așa enormitate. A fost vorba de Antonia Bird, o regizoare care nu a rupt niciodată gura târgului și care a rămas cunoscută mai mult pentru seriale TV de mâna a doua. În fine, să revin.

Acțiunea filmului se petrece undeva în timpul războiului americano-mexican, adică pe la jumătatea secolului al XIX-lea, undeva într-o bază militară din Sierra Nevada. Un loc uitat de lume prin care nici pieile roșii nu se aventurau. Munți, pădure cât vezi cu ochii, iarnă, adică genul de film la care să te uiți cu o cană de vin fiert sau cu o ciocolată caldă. A fost același decor care m-a făcut să mă uit cu plăcere și la The Hateful Eight al lui Tarantino. Am înțeles că filmările au fost făcute prin munții Tatra. M-am interesat tocmai pentru că peisajele sunt fabuloase.

Robert Carlyle

Ei bine, în baza asta din mijlocul sălbăticiei, în care nu trăiau decât vreo 5-6 oameni, este trimis să își ispășească păcatele locotenentul John Boyd (adică Guy Pearce). Toate bune și frumoase până când, în aceeași bază, în mijlocul iernii și în mijlocul nopții, apare un personaj extrem de dubios, F.W. Calqhoun (nimeni altul decât Robert Carlyle). De aici începe o poveste care te ține cu sufletul la gură până în ultima secundă. Am zis că nu o să dezvălui acțiunea.

Treaba este că actorii au făcut o treabă de zile mari. Fiecare dintre ei întruchipează un personaj unic. Avem indolentul, războinicul, alcoolicul, religiosul, depresivul, și fiecare evoluează în funcție de întâmplările cu care este confruntat. Și iată cum în loc să iasă un eșec lamentabil de casă, a ieșit un film mult prea greu de digerat și de înțeles de către publicul larg. Adică tot un eșec de casă, dar cu ștaif. Cum s-ar zice, avem un film cult. Eu aș adăuga că este chiar un film nihilist. Ca o paralelă vagă, mi-a amintit și de Fight Club.

După ce l-am revăzut de câteva ori, am început însă să observ niște detalii care îmi scăpaseră de prima dată. Din nou nu voi spune despre ce este vorba, dar vă dau un indiciu. Dacă aveți vreodată chef să vă uitați la așa ceva, să urmăriți cu atenție replicile și scenele care se derulează ori de cât ori apare drapelul american pe fundal. Nu sunt multe, dar sunt elocvente.

Una dintre ideile pe care le trimite subtil filmul este aceea că adevăratul canibalism este cel din viața de zi cu zi. Că este vorba de cultură, de finanțe, de simpla supraviețuire, totul se rezumă la același și același principiu: „mănâncă sau vei fi mâncat”. Dacă te iei de gât cu sistemul ca un erou, s-ar putea să ai surpriza să descoperi că din el fac parte chiar și cei la care te-ai fi așteptat cel mai puțin. Nici eroismul ăsta nu face bine la sănătate și nici nu e pentru toată lumea. Și astfel, ai toate șansele să ajungi felul principal la cină. Mai mult la figurat decât la propriu, dar diferența nu e una atât de mare. Prin prezentarea unor personaje atât de diferite cred că s-a reușit inclusiv creionarea celor mai importante caractere pe care le întâlnești într-o viață de om. Deci, filmul este o metaforă puternică vizavi de viața cotidiană. Și s-ar putea să ai surpriza să descoperi că realitatea e mai horror decât s-ar fi vrut să fie filmul.

Mă rog, una peste alta, ideea poate fi extrapolată la nesfârșit. Dar eu o să mă opresc aici. Personal, consider că prin menționarea acestui film e ca și cum aș scoate un diamant din noroi. Dacă și voi o să credeți la fel, cu atât mai bine. Dacă nu, nu.

Să nu uit, tocana din film e fabuloasă. Poți să îi simți mirosul prin ecran. Sincer să fiu, ori de câte ori am vizionat filmul ăsta, am sfârșit prin a găti o tocană cu multă ceapă, de să te lingi pe degete. Și merge teribil după un astfel de film, că și el tot o tocăniță este. Cu de toate.

Trailer

0 comments on “Ravenous – un film atât de prost, că e chiar bunAdd yours →

Leave a Reply

Your email address will not be published.