Cum s-au bătut valahii cu varegii la râul Alta, și cum nu le-a mai trebuit a doua oară

Faptul că Sviatoslav I își mutase capitala de la Kiev în comuna Nufăru, Tulcea de azi, și că nu intenționa să o mai mute înapoi pentru că „la urma urmei, acolo este centrul statului meu”, relevă două aspecte extrem de importante. Primo, că pe acolo era deja o așezare destul de înstărită, populată cu Homo sapiens din mai multe seminții, inclusiv una locală. Adică valahii, dacă nu v-ați prins deja. Secundo, că Sviatoslav era vai de capul lui la geografie căci, de la Marea Baltică și până în Dobrogea, Tulcea numai în centru nu este. Dar pe noi ne interesează doar prima idee, cea a populației locale.

Că în timpul asediului de la Silistra, din anul 971, vreo 2000 de kieveni trecuseră Dunărea ca să fure grâne de pe malul de nord arată fără doar și poate că pe acolo erau unii care aveau așa ceva, dar și că nu erau prea răsăriți ca să își poată apăra mâncarea din strachină. Numai că în cronicile dedicate expediției varege în Bulgaria nu s-a obosit niciun cronicar să ne spună cum se numeau locuitorii de pe malul de nord al Dunării, ci doar că erau de partea bizantinilor. Bulgari nu puteau fi, căci bulgarii nu îi aveau deloc la inimă pe bizantini, și nici pecenegi pentru că ăștia aveau o mare problemă când era vorba de agricultură. Faptul că, în cronicile bizantine de până în secolul al X-lea, din când în când mai apare denumirea de „daci”, ar putea fi un indiciu.

Să îl lăsăm totuși pe Sviatoslav cu ale lui, chiar și pe fiu’său, Vladimir cel Mare, și să ne îndreptăm atenția spre copiii celui din urmă, căci acolo dăm și de „ai noștri”. Oficial, Vladimir (descris de contemporanii care știau latină ca „fornicator maximus” – termen pe care nu mă lasă inima să îl traduc) a avut vreo 12 băieți și 9 fete. Neoficial, este posibil ca urmașii lui să fi fost suficienți la număr pentru a putea popula, doar ei, un continent mai mic. Dar cum niciunul dintre ei nu auzise de alte continente, au fost nevoiți să se mulțumească cu teritoriile cunoscute deja. Mă rog, nu cred că „a se mulțumi” este cel mai potrivit termen pentru că, în buna tradiția a familiei, imediat după moartea tatălui lor, băieții lui Vladimir au început să se măcelărească între ei cu așa elan, că aproape au dus neamul în pragul extincției.

Cel mai sârguincios a fost Sviatopolk Blestematul, fiu rezultat în urma violului la care Vladimir o supusese pe cumnata sa (nu putem spune văduva lui Iaropolk, căci fratele prințului nu își dăduse încă ultima suflare pe când ăsta îi siluia nevasta). Conform Cronicii lui Nestor, Sviatopolk apucase deja să își asasineze trei dintre frați (pe Boris și Gleb, care au devenit și sfinți ulterior, dar și pe Sviatoslav, care nu a mai fost canonizat din motive care ne scapă). A fost oprit de Iaroslav Șchiopul (devenit ulterior cel Înțelept, dar nu pentru că l-ar fi bătut pe frate’său, ci pentru că s-a pus bine cu singurii oameni din stat care știau să scrie și să citească, adică preoții). Dar că nici Iaroslav nu era vreo ușă de biserică, ne-o spun aceiași cronicari.

Sviatopolk Blestematul, fiul lui Vladimir cel Mare

Individul, a cărui mamă este posibil să fi fost chiar prințesa bizantină Ana, a fost primul care a ridicat nu doar mâna la taică’său, ci și o mică armată care să îl mătrășească pe babacul Volodea. Nu a mai apucat să o facă pentru că Vladimir cel Mare a avut bunul simț să moară din cauze naturale. Așa că Iaroslav și-a îndreptat atenția întâi spre Sviatopolk. Apoi și către restul familiei. După ce s-a bătut bine cu ai lui, s-a mai bătut cu polonezii, cu norvegienii, cu bizantinii, cu triburile estoniene, cu pecenegii dar și cu mai toate neamurile migratoare care avuseseră neinspirația să treacă prin apropiere. S-ar fi bătut probabil și cu extratereștrii, dar ăștia au fost ceva mai inteligenți și au evitat să se întâlnească cu nebunul. Ca să pună capac la toate, o cronică scandinavă (Eymundar páttr hrings) a dat vina chiar pe el pentru asasinarea celor trei frați, și nu pe Sviatopolk, așa cum Iaroslav a insistat să se scrie ulterior. Dar nici noi nu o să răscolim acum trecutul, din moment ce Boris, Gleb și Sviatoslav oricum dăduseră ortul și nu mai încurcau pe nimeni.

Iaroslav cel Înțelept

Un alt frate, Sudislav, a stat vreo 25 de ani într-o temniță, închis tot de Iaroslav cel Înțelept pentru motivul că aveau același tată. A fost eliberat de trei dintre nepoții săi, dar mai bine îl lăsau acolo căci ăștia, de cum a văzut omul lumina, l-au și pus să jure că se duce la mănăstire. Acolo a și murit patru ani mai târziu, în haina de călugăr, ceea ce ne indică faptul că între o închisoare medievală și o mănăstire din aceeași perioadă, prima era de preferat.

Bun, dacă vă întrebați ce treabă are tot păienjenișul ăsta de crime și lupte în familie cu populația autohtonă din țările române care nu se inventaseră încă, o să vă lămuresc. Pentru asta, propun să facem un mic popas imaginar pe râul Alta, nu departe de Kiev, în 1019, acolo unde Iaroslav cel Înțelept și Sviatopolk Blestematul se întâlneau ca să se bată a nu știu câta oară. Fiecare se aliase cu cine putuse. Sviatopolk a avut proasta inspirație ca pe lângă mercenari polonezi și pecenegi și aducă și câteva mii de valahi, populație cu care stabilise contacte în 1015 sau 1018, atunci când se retrăgea după o altă înfrângere în fața lui Iaroslav. Aceștia apar menționați în aceeași saga scandinavă, Eymundar páttr hrings, sub denumirea de „blakumen”(termen derivat din „valah”, dacă e să dăm crezare istoricilor. Faptul că termenul ar putea face refere la africani, așa cum au sugerat unii, nu prea stă în picioare, deși băieții lui Vladimir nu ar fi avut nicio problemă să se bată și cu africanii dacă ar fi dat peste ei. În plus, nu știu ce african cu un minim instinct de conservare și-ar fi făcut curaj să plece din liniștea junglei lui tocmai în estul sălbatic al Europei, cu o populație și cu niște tradiții care ar fi băgat spaima chiar și în klingonieni).

Sosirea varegilor pe teritoriul Rusiei

Ziceam că a fost vorba de o proastă inspirație pentru că Sviatopolk i-a poziționat pe acești blakumen, fără armură și înarmați cu bâte, buzdugane improvizate, securi și înjurături, fix în centrul armatei sale. Puși să se lupte cu vikingii lui Iaroslav, războinici de meserie, blakumen au luat o bătaie de li s-a dus buhul, și așa au ajuns poveștile despre ei până în Scandinavia. De altfel, aceasta este și singura bătălie cunoscută dată între valahi și vikingi deși, sunt convins, ocazii au mai fost să se încaiere. Din acel moment, prevăzători, ai noștri au evitat să își mai măsoare nivelul de testosteron cu unii care învățau din fragedă pruncie cum să îți rupă, în sute de moduri diferite, fiecare oscior din organism. Aș fi vrut să pot da mai multe detalii despre implicarea valahilor în această bătălie, dar în afară de faptul că au luat o bătaie de a vorbit Sviatopolk singur vreo săptămână, nici cronicarii nu spun altceva.

Aceeași bătălie și aceiași blakumen sunt menționați și în Saga Sf. Olaf din secolul a XII-lea. Cum era de așteptat, nici în varianta asta blakumen nu au câștigat. Blokumannaland, adică Țara Valahilor, apare menționată și în Heimskringla, o saga scrisă de cărturarul Snorri Sturluson, dar în care acesta nu dă prea multe detalii despre ea, fiind ocupat cu relatări mai demne de lăsat posterității.

O ultimă însemnare vine de pe o stelă (adică o piatră comemorativă) ridicată de niște suedezi (Hroovisl și Hrooelfr) în memoria fiului lor Rodfos, undeva prin anul 1050. Pe stela asta, descoperită în orașul Sjonhem, stă scris cu rune că Rodfos plecase într-o călătorie (probabil spre Constantinopol) și că pe drum a fost ucis și jefuit de către „valahii negri”. De ce erau ăștia negri, autorul textului nu se obosește să ne explice. Istoricul Victor Spinei spunea că termenul de „negru” ar desemna nordul, adică valahii de la nordul Dunării. Pe de altă parte, dacă pui un român lângă un suedez, s-ar putea să îți dai o palmă peste frunte și să nu te mai întrebi niciodată de unde apelativul cu pricina. Revenind la suedezi, putem deduce că Rodfos și ai săi, căci nu plecase singur, s-au bucurat cu vârf și îndesat de ospitalitatea locală. Omul ar fi angajat mai multe călăuze care să îl conducă în siguranță prin țara lor. Tot ele au fost cele care l-au lăsat lat, ca pe o conservă călcată de o basculantă, înainte de a dispărea cu bunurile lui prin codrul care, iată, încă de atunci era frate bun cu românul.

Stela din Sjonhem, dedicată lui Rodfos, cel care fusese ucis de valahi

Cu astfel de relatări despre vitejia și ospitalitatea valahilor de la nordul Dunării nici nu este de mirare că nu prea s-a spetit nimeni să scrie mare lucru despre ei. Cronicarii medievali din Bizanț, Rusia sau alte state de prin preajmă, au lăsat în pace mica oază de latinitate din Carpați, să se descurce cum o ști. Așa cum menționam anterior, nici prin alte scrieri scandinave nu a mai apărut vreo altă relatare, căci ai noștri își învățaseră lecția și așteptau cuminți războaiele cu adversari pe care să îi și poată bate. Asta, evident, când nu prindeau câte un negustor ca Rodfos, pe care să îl despoaie și să îl tranșeze ca pe-o scrumbie, în dulcea și pitoreasca tradiție haiducească a locurilor.

0 comments on “Cum s-au bătut valahii cu varegii la râul Alta, și cum nu le-a mai trebuit a doua oarăAdd yours →

Leave a Reply

Your email address will not be published.