Incredibilele pățanii ale prințului Vladimir cel Mare și… nu chiar atât de sfânt

Sfântul Vladimir cel Mare, cel care i-a creștinat pe ruși, ocupă un loc de cinste în biserica ortodoxă, dar mai ales în inimile rușilor, ca omul care i-a scos din barbarie și le-a arătat calea cea dreaptă a credinței. Ce fel de sfânt a fost Vladimir, o să arătăm în cele ce urmează.

Vladimir (Valdemar sau Volodimir, în funcție de cine a scris cronicile vremii) a fost cel mai mic dintre cei trei fii ai prințului cu origini scandinave, Sviatoslav I, cel care pierise în anul 972, într-o ambuscadă pusă la cale de pecenegii care îl așteptau cu inima la gură, după o campanie mai puțin reușită prin Bulgaria. La data morții lui Sviatoslav, Vladimir nu avea mai mult de 14 sau 16 ani, și cum frații săi Iaropolk și Oleg începuseră deja să se războiască pentru a ocupa tronul rămas liber, și-a zis că oricum aveau să își amintească și de el cât de curând. Așa că s-a îmbarcat pe prima corabie și s-a dus ață la unchiul său, Haakon Sigurdarson, care de meserie era rege al Norvegiei.

Acolo avea să afle că Oleg, fratele său, fusese deja ucis de Iaropolk, iar cel din urmă îl căuta și pe el cu un topor, că nu mai știu ce voia să facă cu el. Vladimir, încă un adolescent, a strâns câtă armată și-a permis unchi’său să îi lase și, în fruntea vikingilor norvegieni, a plecat să se războiască cu varegii lui frate’său. Pe drum și-a zis că, dacă tot o fi să izbândească, nu se cade să devină ditamai conducătorul peste imensul stat creat de ai lui, fără să aibă și o soție. Așa că a pus ochii pe o bunăciune blondină cu origini suedeze, Rogneda (sau Ragnhilda), care sălășluia în Poloțk (prin Belarusul de azi), alături de familie.

Solii trimiși să ceară mâna fetei nu au primit decât degetul din mijloc, căci Rogneda omisese probabil că trăia în Evul Mediu și visa numai gărgăuni de genul unei căsătorii din dragoste. Vladimir nu era însă omul care să se descurajeze prea ușor, așa că și-a propus să facă un mic ocol în drumul său spre Kiev și să o convingă personal pe fată să îl ia de bărbat. Și trebuie spus că a fost extrem de convingător, mai ales că a asediat orașul, a ucis o parte a populației, ba și pe părinții și frații blondinei, iar pe ea a violat-o printre trupurile rudelor de gradul I dar și ale unor necunoscuți care avuseseră nenorocul să se afle prin preajmă.

Din această frumoasă poveste de dragoste, nouă luni mai târziu, avea să se nască și primul fiu al lui Vladimir. De altfel, de-a lungul timpului, Rogneda avea să îi mai dăruiască bărbatului viselor ei încă vreo cinci sau șase copii care să împlinească viața familiei fericite. Vladimir o lăsa cu burta la gură pe Rogneda, deci avea viitorul asigurat și, la scurtă vreme după noaptea nunții, pleca să își încheie socotelile cu Iaropolk. Strategic, sau doar ca să nu își iasă din formă, el cucerea si Smolenskul, că tot se afla în drumul său. La Kiev a pus însă la cale un tertip. El îl invita pe frate’său la o discuție față în față, în care să trateze bărbătește și frățește problema succesiunii. Ce uitase să îi spună lui Iaropolk era că tocmise două matahale de vikingi care să îl ridice de subsuori pe acesta, direct cu sulițele. Atârnat ca o scrumbie pusă la afumat, Iaropolk a agonizat mult și bine până și-a dat obștescul sfârșit. A apucat însă să vadă cum Vladimir îi viola soția și o lăsa însărcinată, punând bazele unei tradiții familiale de toată frumusețea.

Încoronat lider al Rusiei kievene la nici 18 ani împliniți, Vladimir a început să se gândească serios la moștenirea pe care avea să o lase posterității. Așa că și-a mai luat câteva neveste și concubine, peste 800 la număr, ca să fie sigur că are cine să îi aducă o cană cu apă la bătrânețe. Trăind în Evul Mediu, bătrânețea putea foarte bine să înceapă pe la 30 de ani, asta dacă aveai noroc să scapi de toate bolile și amenințările care mențineau un minunat echilibru natural în rândul populației umane. Deci, era și un tip prevăzător, nu doar un familist convins.

Ca orice lider care se respectă, Vladimir era conștient că un stat imens cum era al său putea fi ținut sub control doar cu ajutorul religiei, și cum creștinismul la care aderase bunică’sa Olga i se părea o religie pentru babe, a optat pentru păgânismul slav. Cu o ardoare care i-ar fi băgat la idei pe toți marii reformatori religioși din istorie, Vladimir a ridicat o sumedenie de temple și a organizat nenumărate ritualuri care se finalizau adesea cu sacrificii umane. Fervoarea religioasă s-a manifestat și prin persecutarea creștinilor, o mulțime adeptă a cultului zeilor slavi fiind responsabilă și de crearea primilor martiri ruși, Fiodor și fiul său Ioan, pe care mai mulți indivizi recalcitranți i-au făcut praf cu tot cu turnul în care se refugiaseră. Pe lângă asta, Vladimir a reușit cumva să se bată cu toți vecinii, învingându-i rând pe rând și ducând granițele statului său unde neam de neam nici nu visase. Dar pentru unul ca el asta nu era decât începutul.

Cum te duce lăcomia să adopți ortodoxia

Cum era foarte atent la ce se petrecea în afara granițelor, Vladimir a priceput destul de repede că păgânismul nu era chiar o soluție de viitor. Pentru a-și consolida puterea, el avea nevoie de o religie nouă, una care să fi prins deja rădăcini și care să își fi dovedit deja utilitatea în controlul maselor. Așa că, în anul 987, Vladimir a trimis mai mulți spioni care să strângă date și să îi prezinte marile religii ale lumii. Erau vizate religiile iudaică, islamică și creștină. Budismul nu a fost luat în calcul căci îi spusese lui cineva că ăia mâncau copii, și oricum erau pe unde și-a adăpat mutu’ iapa, deci nu avea nici un rost să se obosească.

Un an mai târziu, solii săi îi prezentau tot ceea ce aflaseră, iar islamul a picat primul din schemă. Când a aflat că e vorba de interdicție la alcool și carne de porc, Vladimir a zis că nici nu se pune problema să aleagă o așa tristețe de religie. Cum să le iei rușilor plăcerea de a bea tărie și de a mânca slănină? Iudaismul a picat și el din motive similare. Mai rămânea doar creștinismul, dar aici era vorba de două rituri diferite, cel roman și cel bizantin. A câștigat ortodoxia, căci aici puteai mânca porc cât pofteai, puteai bea până îți stătea limba plută, iar în post te puteai îndopa cu caviar și pește până nu te mai țineau bretelele. Cam atât cu evlavia.

A mai fost însă un motiv temeinic pentru alegerea ortodoxiei ca religie a Estului. În același an, 987, împăratul bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul o cam băgase pe mânecă cu răzmerițele stârnite de rivalii săi la tron. Așa că s-a gândit să ceară ajutor tocmai fiului lui Sviatoslav, cel care băgase groaza în bizantini nu cu mult timp în urmă. Numai că pezevenghiul de Vladimir aflase între timp că împăratul avea o soră frumușică foc, pe nume Ana, și deja i se aprinseseră călcâiele. Cu gândul la Kama Sutra pe care avea să o exerseze cu prințesa bizantină, prințul i-a transmis lui Vasile al II-lea mica sa doleanță. Doar că era o problemă. Neam de neamul bizantinilor, nicio prințesă nu se măritase vreodată cu un păgân și nici Ana nu avea de gând să schimbe tradiția. Plânsă și mucită toată, prințesa spera la puțină compasiune din partea fratelui ei, însă pentru Vasile tronul era cu mult mai important decât virginitatea Anei. În timp ce o consola, împăratul bătuse deja palma cu Vladimir cu mențiunea că poate să își facă de cap cât poftește cu soră’sa, dar numai dacă se creștinează, că altfel îi sare lumea în cap.

Pentru Vladimir asta picase tantoi pe tantoi, că oricum se gândea el să schimbe religia, așa că nu era niciun deranj. Zis și făcut, prințul s-a botezat la Constantinopol, i-a trimis cumnatului câteva mii de vikingi de elită care au făcut o ordine prin imperiu de mai mare dragul și, rânjind pofticios, și-a așteptat la altar viitoarea soție, care a fost dusă acolo mai mult leșinată de frică decât conștientă. O altă frumoasă poveste de dragoste medievală, în care domnița, cu ale ei vise erotice cu cavaleri pe cai albi și pătrățele pe abdomen, se trezea brusc la realitate în dormitorul unui neanderthalian cu burtă, păros și urât cu crengi, a cărui față amintea de un hering murat. De dragul fanteziilor, Vladimir a renunțat oficial la toate celelalte soții și concubine (dar numai oficial, căci neoficial mai păstrase și el, modest, câteva zeci de ibovnice) și s-a apucat temeinic să îi învețe pe ruși calea iubirii. Mai cu pumni în gură, mai cu nuiele pe spinare, mai cu o bătaie soră cu moartea, că doar se știe că bătaia e ruptă din Rai. Când a terminat cu ai lui, s-a apucat de creștinat și pecenegii. Uitase pesemne că ăștia oricum urmau să dispară din istorie, deci muncea degeaba.

Vladimir cel Mare și Sfânt

După creștinare, Vladimir a devenit ceva mai cumpătat. S-a împăcat cu vecinii, a început să construiască biserică după biserică, așa cum și ruda sa mai îndepărtată, Rollo, construise catedrală după catedrală prin Franța, imediat după creștinarea pe care o sărbătorise prin sacrificarea a circa 100 de sclavi. Nu s-a mai bătut decât cu croații și cu pecenegii, dar având în vedere trecutul său, asta pare mai degrabă un sport pentru păstrarea formei.

Spre finalul vieții a vrut să se bată și cu proprii copii care, după ce primiseră câte un teritoriu generos spre guvernare, începuseră să nu îi mai plătească tribut și să își arate colții. Nu a mai apucat să o facă pentru că, între timp, și-a dat obștescul sfârșit la 15 iulie 1015, la vârsta de 57 sau 59 de ani. O făcuse în brațele ultimei sale soții, o nemțoaică tinerică, nimeni alta decât nepoata regelui german Otto cel Mare.

A fost sanctificat în secolul al XIII-lea și a intrat pe ușa din față în panoplia marilor sfinți creștini, ca un exemplu demn de urmat. În urma sa rămânea o Rusie creștină și un popor cu pasiune pentru tărie, slănină și bătaie, așa cum visase adesea prințul în clipele sale de glorie.

Sursa foto: pixabay, wiki