Faimoasa bătălie de la Silistra, din anul 971, de care nu a auzit mai nimeni

Dacă nu ai văzut niciodată Silistra, nu te grăbi să îți faci bagajele. Orășelul bulgăresc de pe malul Dunării arată cam ca mai toate așezările din zonă. Sărăcăcios, cenușiu, puțin mai mic decât Călărașiul care se află la vreo zece kilometri distanță, dar ceva mai cochet. E clar că orașul a avut și zile mai bune, mai ales că odinioară aici era cel mai mare port din nordul Bizanțului, dar și mai rele, fix din aceleași motive. Despre unele dintre aceste zile am decis să povestesc și eu. Mai precis, despre o bătălie uitată, dată în anul 971, care a schimbat multe în ceea ce privește soarta Europei medievale.

Prin anii 967-968, Sviatoslav I (sau Sveatoslav), mare prinț de origine scandinavă al Rusiei kievene, era pe cai mari. Mă rog, termenul este unul puțin impropriu, având în vedere că el avea în subordine o armată renumită pentru faptul că nu călărea, dar de dragul poveștii o lăsăm așa. Omul crease cel mai mare stat european de la acea vreme și tocmai primise de la împăratul bizantin, Nicefor al II-lea Focas, o cantitate de circa 7 tone de aur ca să vină și să sprijine Bizanțul în lupta împotriva bulgarilor. Și cum o astfel de sumă nu se refuză, Sviatoslav a adunat vreo 60.000 de soldați (printre care și câteva mii de mercenari pecenegi și unguri căci, repet, soldații săi, în mare parte vikingi, nu călăreau) și a pornit spre sudul Dunării.

În același an, 968, kievenii au dat nas în nas cu bulgarii pe lângă Silistra (Durostorum sau Dorostolon după numele bizantin), dar pe malul de nord, adică probabil cam pe unde este Călărașiul acum. Cu un număr dublu de războinici, Sviatoslav îi punea pe fugă pe bulgarii care se refugiau în cetate amintită și, deși nu reușea să o captureze, își satisfăcea pornirile sadice trecând prin foc și sabie alte vreo 80 de așezări fortificate bulgărești. Probabil că atunci a apărut termenul de „afacere bulgărească”, adică una păguboasă, căci Sviatoslav afla că aliații bizantini trimiseseră soli la alți aliați ai săi, pecenegii, cu scopul de a le aminti ăstora că Kievul, adică ditamai capitala, fusese golită de oșteni și că era o pradă ușoară. Cu așa alianțe dubioase, cneazul se îndrepta spre casă spre a salva ce mai rămăsese de salvat, dar nu uita că lăsase treaba neterminată în Bulgaria.

Războinici varegi

Așa că în anul 969, omul își făcea iar bagajele și pleca spre Balcani, ca să rezolve în stil medieval trădarea bizantinilor. Ca să fie sigur că nu îl mai paște vreun atac peceneg, Sviatoslav muta capitala de la Kiev tocmai la dracu’n praznic, adică în ceea ce astăzi este comuna Nufăru din Tulcea. Și iată cum o așezare de care nu a auzit mai nimeni prin România, darămite din afara țării, a ajuns capitala celui mai mare stat medieval din acea perioadă. Ca să știe lumea că era pus pe fapte mari, cneazul îi dădea numele de Pereiaslaveț (micul Preslav, căci marele Preslav era deja capitală a Bulgariei). 

Prin țara castraveciorilor murați trecea iar ca prin brânză, de se plângeau cronicarii că nici frunzele nu mai rămăseseră prin pomi. Și dacă tot se apucase de treabă, Sviatoslav decidea să o țină langa până la Constantinopol. A asediat Adrianopolul (Edirne de azi) însă nu a apucat să mai ajungă unde își propusese, căci generalul bizantin Bardas Skleros avea și el planurile sale. În bătălia de la Arcadiopolis, la vreo 80 de kilometri de Constantinopol, bizantinul le întindea o cursă kievenilor și reușea să distrugă detașamentele de cavalerie pecenege și ungare, fără să știe că victoria sa avea să pună capăt invaziilor maghiare din Balcani. Nu știa și nici nu îl interesa, căci trebuia să se ducă de urgență în Anatolia pentru a pune capăt unei răzmerițe locale.

Înfrângerea varegilor la Arcadiopolis (cronică bizantină)

Între timp, la Constantinopol, tot în anul 969, împăratul Nicefor al II-lea Focas era scurtat de cap de către un pretendent la tron, Ioan I Tzimiskes. Cel din urmă avea o reputație de amant teribil, ca dovadă că însăși soția împăratului, Teophano, îi picase în mreje și, nu doar atât, cumva el o și convinsese să facă parte din complotul care să îi ucidă soțul. Grea de cap și ușoară de moravuri, împărăteasa de nici 30 de ani se conformase și avusese un rol major în uciderea lui Nicefor, ea fiind cea care a deschis ușile pentru ca atacatorii în frunte cu amantul Ioan să pătrundă noaptea în dormitorul conjugal. Și-a dat rapid seama că inteligența nu era chiar un atu al său, mai ales că Ioan I Tzimiskes nu numai că nu a mai luat-o de nevastă așa cum promisese, ba a și izgonit-o din palat. A murit în exil vreo șapte ani mai târziu, la vârsta de doar 35 de ani.

Dar cum schimbarea personajului de pe tron nu exonera de vină trădarea față de varegi, cel puțin în concepția lui Sviatoslav, Ioan I Tzimiskes se vedea nevoit să plătească oalele sparte de către predecesorul său. Și astfel, el aduna în grabă o armată de vreo 30.000 de oameni, printre care și un regiment de elită format din vreo 4.000 de războinici (numiți „nemuritorii”) și pornea pe urmele lui Sviatoslav care tocmai se văzuse ușurat de cavalerie. Dacă ați venit mai târziu și nu ați citit ce am scris până acum, repet, cavaleria sa pecenegă și maghiară tocmai fusese anihilată la Arcadiopolis.

Cu o decizie care i-a lăsat pe mulți cronicari să se scarpine în cap, Sviatoslav a decis atunci să nu fortifice și să nu apere trecătorile din munți, lăsând cale liberă armatei bizantine care venea după el. Mai mult, el decidea să se retragă la Durostorum (Silistra) unde să dea bătălia finală cu bizantinii, înainte să se apuce iar de cucerit Constantinopolul.

Asediul de la Silistra

Era deja anul 971 atunci când Ioan I Tzimiskes ajungea la Dunăre și pregătea asediul Durostorumului. Ca să fie sigur că intră cum trebuie în istorie, Ioan adusese cu el și un cronicar care să se ocupe de partea de PR, pe Leon Diaconul, individ care trebuia să urmărească obiectiv desfășurarea ostilităților și să o descrie așa cum voia împăratul. Iar în cele 65 de zile cât a durat asediul, Leon chiar a strâns material cât să publice o carte întreagă.

Asediul Silistrei din anul 971 (cronică bizantină)

Din poziția de martor ocular, Leon descria o primă bătălie care s-a dat în fața zidurilor cetății între zecile de mii de varegi pedeștri și bizantinii deciși să încline în favoarea lor sorții războiului. O bătălie între unii care aveau mitul invincibilității (adică varegii kieveni) și cei care aveau aerul superiorității, adică bizantinii (ăștia se credeau superiori pentru că adversarii lor nu erau în stare să călărească). Lupta dintre cele două forțe combatante s-a dat pe durata unei zile întregi, cu pierderi uriașe de ambele părți, și în care sorții s-au schimbat de la o armată la alta de vreo 12 ori. Simțind că este pe cale să piardă, Ioan I arunca atunci în luptă regimentele sale de elită, formate din cavalerie grea, cu care a atacat ambele flancuri, el însuși șarjând spre centru. Manevra a avut succes iar varegii s-au văzut nevoiți să se retragă în cetate, lăsând nu doar mii de morți în urma lor, ci și promisiunea că se vor întoarce.

Zilele care au urmat au adus o flotă de vreo 300 de corăbii bizantine dotate cu faimosul foc grecesc, care să oprească o eventuală retragere peste Dunăre a varegilor, dar și câteva zeci de catapulte cu care bizantinii intenționau să distrugă zidurile Silistrei. De cealaltă parte, kievenii lui Sviatoslav nu se împăcau deloc cu ideea că ar putea pierde un război pentru prima dată, și cum armele de asediu le dădeau ceva bătăi de cap, au tot întreprins incursiuni în rândurile bizantine, cu scopul de a da foc catapultelor. În una dintre aceste incursiuni, ei au reușit chiar să decapiteze un comandant bizantin (pe nume Ioannes Kourkouas) pe care îl prinseseră puțin beat mort pe la amiază, și să îi expună capul pe ziduri, crezând că era însuși împăratul. De fiecare dată însă, fiecare atac vareg era respins de cavaleria bizantină, și cum săptămânile începuseră să treacă una după alta iar hrana din cetate să se împuțineze, Sviatoslav a decis că este momentul să facă un consiliu de război.

Generalii săi au declarat că mai bine ajung în Valhalla decât să rămână în istorie ca unii care au pierdut primul război din istoria nației lor. Așa că, la întunericul nopții, vreo 2000 de inși au reușit cumva să treacă Dunărea printre navele bizantine, să aducă provizii de pe malul nordic, ba să și măcelărească un detașament de cavalerie pe drumul de întoarcere, care avusese neinspirația de a-și adăpa caii la primele frânturi de lumină. Întâmplarea l-a adus în pragul apoplexiei pe Ioan I, cel care avea să își asigure ofițerii de pe nave că dacă mai dorm în post o să le asigure el un loc bun, cu verdeață, unde să doarmă până în ziua de apoi. Între timp, varegii rămași în cetate au decis că soluția cea mai la îndemână pentru a întoarce sorții în favoarea lor era aceea de a face niște sacrificii în onoarea zeilor. Și astfel, au pus de un măcel ca la carte împotriva localnicilor și au făcut un veritabil pod de trupuri cu cei pe care îi înecaseră, spre groaza bizantinilor care asistau neputincioși de pe corăbiile lor la scenele greu de descris.

Masacrul de la Silistra, cu sacrificiile aduse zeilor de către varegi

Dar, cum era de așteptat, nici măcelul și nici rugile către zei nu au ajutat pe kievenii din cetate. Cum toate orătăniile ajunseseră deja în burțile varegilor, și cum ăștia începuseră să ia la ochi până și vrăbiile și lăcustele, Sviatoslav a decis că un ultim atac cu toate forțele rămânea singura soluție. Așa că, în zorii zilei de 24 iulie 971, întreaga armată varegă ieșea în fața cetății, se poziționa în faimosul zid de scuturi, și avansa încet dar sigur spre bizantinii care încă nu se dumireau ce se petrece. Lupta a fost una extrem de sângeroasă și a dus la o retragere strategică a bizantinilor. Printre aceștia, o namilă de soldat pe nume Teodor din Mistia a câștigat simpatia ambelor părți beligerante după ce, rămas fără scut, a înșfăcat de brăcinari cadavrul unui vareg și l-a folosit pe post de pavăză. Pe lângă aplauze la scenă deschisă, omul a primit din partea varegilor și un puhoi de săgeți, însă, cumva, a reușit să scape.

Mai puțin norocos a fost un anume Anemas (An-Nu’mān ibn ʿAbd al-ʿAzīz ibn Shuʿayb ibn ʿUmar al-Qurtubī pe numele său real, pe care nimeni nu avea curaj să încerce să îl pronunțe). Individul intrase în corpul de elită al cavaleriei bizantine și se convertise la creștinism cu un singur scop, acela de a avea șansa să îl omoare pe Sviatoslav, cel care ordonase uciderea tatălui său, emirul Abd al-Aziz. Cu ideea asta fixă în cap, Anemas a șarjat cu corpul său de cavalerie direct în direcția lui Sviatoslav, zbierând ca apucatul și tăind în stânga și în dreapta fără să se mai uite, de se întreba și cronicarul de partea cui lupta ăsta. În drum, a reușit cumva să decapiteze dintr-o singură lovitură pe una dintre căpeteniile varege, Icmor, dar până la Sviatoslav i se cam înfundase. A reușit să îl doboare pe cneaz de pe cal cu o lovitură în cap, însă cneazul avea coif, iar asta i-a crescut simțitor șansele de supraviețuire. Anemas nu a mai avut șansa unei a doua lovituri pentru că între timp fusese străpuns de mai multe sulițe venite din partea gărzii personale a lui Sviatoslav.

Sviatoslav în straie tradiționale

Spuneam că retragerea bizantinilor din fața furiei varege a fost una strategică. Și asta pentru că generalul Bardas Skleros, cel care îl mai bătuse o dată pe Sviatoslav lângă Constantinopol, reușea o manevră de geniu și înconjura armata kieveană cu corpul său de cavalerie. A urmat un masacru demn de filmele de groază. Leon Diaconul scria despre vreo 15.000 de morți în rândurile varegilor, și peste 20.000 de săbii și scuturi capturate de la aceștia. De cealaltă parte, cavaleria lui Skleros nu pierduse decât vreo 350 de oameni.

Pentru Sviatoslav era clar că nu avea cum să câștige. Pentru Ioan I Tzimiskes nu era atât de clar, pentru că nu avea cum să știe ce mai ascundea cneazul în cetate. În plus, veștile că se organizau răzmerițe în alte părți ale imperiului îi cam stricau împăratului cheful de bătălie. Așa că, atunci când Sviatoslav a cerut să negocieze retragerea trupelor sale, Ioan a acceptat pe loc, fără să precupețească nimic.

Aftermath

Sviatoslav a venit singur, vâslind ca un luntraș, îmbrăcat în haine simple, până la cortegiul bizantin din care făceau parte împăratul, preoții, cronicarul și generalii. Prințul nici măcar nu a coborât din barcă, și i-a expus de acolo monarhului bizantin cererile sale. Adică hrană pentru oamenii săi, cale liberă pentru a se întoarce acasă, libertatea de a lua cu ei toată prada adunată în campania din Bulgaria, respectarea drepturilor varegilor de a face comerț în continuare cu Constantinopolul și, ultima pe listă, cererea de a nu mai trimite soli la pecenegi pentru a îi ațâța împotriva kievenilor. Privind lista asta, te și întrebi cine câștigase războiul, dar împăratul a acceptat toate condițiile rivalului său, numai să îl vadă odată plecat. Mă rog, ca orice bizantin care se respectă, nu s-a putut abține și a trimis vorbă pecenegilor că Sviatoslav vine acasă încărcat de pradă.

Sviatoslav I și Ioan I Tzimiskes, negociind retragerea varegilor

Când au plecat varegii, lui Ioan era să i se facă rău. Din 60.000 de oameni, doar vreo 22.000 mai trăiau. Încă puțin și i-ar fi exterminat cu totul. Dar, repet, el nu știa câți mai erau ăștia, așa că s-a mulțumit și cu jumătate de victorie.

Pe drumul de întoarcere, Sviatoslav a fost atacat de pecenegii alertați de bizantini. Nu a mai apucat să vadă Kievul pentru că i s-a tăiat capul, iar craniul său a ajuns cupă de vin pentru un han peceneg din Crimeea. În urma sa rămâneau trei fii, Iaropolk, Oleg și Vladimir, care începeau să se lupte între ei pentru tronul imensului țarat al tatălui lor. Cine a reușit să învingă și cine a adus creștinismul în Rusia kieveană, vom povesti într-un articol viitor.

Una peste alta, spuneam că asediul de la Silistra din anul 971 a avut o importanță majoră în istoria medievală a Europei. În primul rând, înfrângerea cavaleriei maghiare aliată cu varegii a însemnat stoparea definitivă a incursiunilor ungurilor în Balcani. În al doilea rând, a stopat incursiunile vikinge în aceeași zonă pentru aproape 100 de ani. Moartea lui Sviatoslav pe drumul de întoarcere, avea să aducă pe tronul Kievului pe unul dintre fii săi (nu spun cine) care avea să producă schimbări uriașe în Est prin creștinarea celor de acolo. Locuitorii din Nufăru, Tulcea, s-au bucurat cât au putut de vremelnica transformare a așezării lor în capitala celui mai mare stat de la vremea respectivă. După episodul Silistra, așezarea a revenit la gloria ei de comună de care nu a auzit nimeni. În aceeași ordine de idei, Ioan I refăcea fortificațiile cetăților de la Cernavodă, Hârșova, Toplița, Capidava și Isaccea. În plus, mai ordona și construirea unor fortificații noi. Așa s-a născut cetatea de la Păcuiul lui Soare, spre marea admirație a gratargiilor și ascultătorilor de manele de azi, care împânzesc insulița pe toată durata verii spre a se reculege sub zidurile ruinate și pline de istorie ale acesteia.

Surse foto: Pixabay, Wiki

3 comments on “Faimoasa bătălie de la Silistra, din anul 971, de care nu a auzit mai nimeniAdd yours →

  1. Trebuia subliniat și rolul flotei bizantine care a tăiat liniile de aprovizionare a vvaregilor, ceea ce denota, din partea luiTzimiskes o strategie cu mult în avans fata de epoca sa.

Leave a Reply

Your email address will not be published.