5 boli infecțioase cu care omenirea s-a confruntat în timpurile moderne

Nu au trecut decât șapte ani de când Organizația Mondială a Sănătății declara că rezistența crescândă a agenților patogeni la antibioticele cunoscute reprezintă un risc major pentru întreaga populație a planetei. Avertismentele cu privire la posibilitatea unei epidemii globale au fost privite, la rândul lor, ca o amenințare ipotetică, puțin probabilă. Și totuși, epidemia de COVID-19 a demonstrat fără doar și poate că astfel de pericole sunt cât se poate de reale. Mai mult, a demonstrat că sistemele politice și medicale ale țărilor dezvoltate sunt, în realitate, mult mai puțin eficiente decât se credea. A fost ca și cum omenirea a uitat, sau a învățat prea puțin, din experiența luptei cu bolile infecțioase. Iar mișcările anti vaccinare din întreaga lume o dovedesc cu prisosință. Vă propun, în această ordine de idei, să enumerăm doar câteva dintre cele mai periculoase maladii pe care omenirea le-a înfruntat chiar în timpurile noastre.

1.Tuberculoza

Nimeni nu poate spune astăzi cu certitudine când și unde anume a apărut prima sau măcar una dintre primele infecții cu Mycobacterium tuberculosis, bacteria vinovată de producerea tuberculozei. Originile acestei maladii se pierd în negura timpului, însă este cert că numărul victimelor produse de TBC a fost unul uriaș. Mai ales că maladia s-a manifestat pe absolut toate continentele. Numai în ultimii 200 de ani, numărul persoanelor decedate din cauza tuberculozei a depășit cifra de un miliard. La fel de adevărat este că M. tuberculosis este capabilă să infecteze și alte specii animale, inclusiv vitele.

Astăzi, se estimează că aproximativ 25%-33% din populația planetei este infectată cu această bacterie într-o formă latentă. Ceea ce înseamnă că persoanele infectate nu prezintă simptome și nu pot transmite boala celor cu care intră în contact. Atunci când bacteria se reactivează, persoana afectată începe să prezinte simptomele clasice: febră, transpirație, scădere în greutate, stări de oboseală accentuată, tuse și, în cazurile grave, expectorarea de sânge. Reactivarea prezintă un risc mult mai ridicat în cazul persoanelor cu un sistem imunitar slăbit, așa cum este cazul celor care au făcut chimioterapie, care au fost infectate cu virusul HIV sau care prezintă alte probleme medicale ce pot afecta sistemul imunitar.

Chiar dacă numărul cazurilor de tuberculoză au fost într-un declin continuu începând cu prima jumătate a secolului al XX-lea, odată cu apariția primului vaccin împotriva TBC, riscul rămâne unul major. Numai în anul 2015, Organizația Mondială a Sănătății anunța 10,4 milioane de cazuri noi, majoritatea în țările în curs de dezvoltare, cazuri care s-au soldat cu 1,8 milioane de decese. Trei ani mai târziu, în 2018, cifrele suferiseră doar o ușoară scădere, 10 milioane de cazuri noi și 1,5 milioane de decese. Cele mai afectate țări erau cele din Asia de Sud-Est (44%), Africa (24%) și cele din insulele din Pacificul de Vest (18%). Într-un top nefast al numărului de infecții, India conduce detașat cu 27% din numărul celor infectați la nivel global, urmată fiind de China (9%) și Filipine (8%).

Robert Koch, microbiologul care a descoperit bacteria M. tuberculosis

Înainte de apariția primului vaccin sau a unor tratamente eficiente, rata mortalității în rândul persoanelor bolnave de TBC era de circa 70%. O rată uriașă, comparată cu a altor boli infecțioase. Chiar și astăzi, vaccinul este eficient în special în cazul copiilor, dar își pierde din eficiență în cazul adulților. Tratamentul este unul complicat și de durată. El necesită, în general, administrarea  a patru medicamente diferite pentru două luni, urmată de alte două medicamente pentru încă patru luni, medicamente care adesea au efecte adverse. Iar dacă medicația nu este prescrisă corect, bacteria poate deveni rezistentă la tratament.

Spectrul unei epidemii globale de tuberculoză este încă unul redus, dar nu inexistent. Cazurile de infectare apar cu regularitate în țările în curs de dezvoltare, acolo unde măsurile de igienă, de prevenție dar și vaccinarea sunt încă la un nivel foarte redus. Practic, se poate spune că omenirea a câștigat primele bătălii cu M. tuberculosis, însă războiul este departe de a fi terminat.

2. Variola

La fel ca și în cazul tuberculozei, originile variolei, sau plăgii roșii, așa cum a mai fost numită, se pierd în timp. Cele mai vechi dovezi ale existenței acestei maladii datează de acum 2300 de ani, și au fost descoperite în mumiile egiptene, însă se pare că virusul variolei (Variola major) s-ar fi transmis de la rozătoare la om încă de acum 68.000 de ani, pe continentul african. Iar de atunci, focare cu o intensitate mai mică sau mai mare au izbucnit cu regularitate.

Rata mortalității era de circa 30% în rândul adulților și de 89-90% în rândul copiilor. De asemenea, o treime dintre cei care supraviețuiau virusului își pierdeau vederea. Doar în Europa, în secolul al XVIII-lea, se înregistrau anual peste 400.000 de decese cauzate de virusul variolei.  Se estimează că numai în secolul al XX-lea și-au pierdut viața peste 300 de milioane de persoane în urma infectării cu V. major. Asta și pentru că maladia era una extrem de contagioasă. Virusul se putea transmite pe calea aerului, prin contact cu o persoană infectată sau, pur și simplu, prin contact cu un obiect al unei persoane infectate. De altfel, cunoscând gradul uriaș de transmisibilitate al bolii, armata britanică a folosit variola ca armă biologică împotriva nativilor amerindieni în secolul al XVIII-lea, împărțindu-le acestora pături și alte obiecte infestate cu virusul V. major, acțiuni care s-au soldat cu un număr uriaș de victime.

Edward Jenner, creatorul primului vaccin

Perioada de incubație era de aproximativ 12 zile, o perioadă căreia îi urmau primele simptome, similare celor de gripă: temperatură ridicată, dureri musculare, dureri de cap și oboseală accentuată. După circa două zile apăreau și primele ulcerații ale pielii, care acopereau fața și corpul celui infectat în nu mai mult de 24-36 de ore. În forma cea mai gravă de manifestare a infecției, variola hemoragică, victima suferea de hemoragii interne, de obicei sub piele, ceea ce ducea la un aspect negru-roșiatic al pielii (de aici și denumirea de plaga roșie sau plaga neagră).

Un vaccin eficient împotriva variolei a fost a fost creat încă din anul 1796, atunci când medicul englez Edward Jenner descoperea că inocularea virusului variolei taurine avea capacitatea de a îi proteja pe primii săi pacienții. A fost nevoie de aproape două secole de eforturi susținute, de campanii de vaccinare în masă, de educare a populației, de prevenție, dar și de o colaborare strânsă între statele lumii pentru ca variola să devină singurul virus cu transmisie la om care a fost considerat eradicat. Ultimul caz a fost înregistrat în 1978, în Somalia, odată cu moartea fotografului Janet Parker.

De atunci, virusul variolei nu mai există decât în laboratoarele din Atlanta (SUA) și Kolțovo (Rusia). Însă spectrul unei epidemii globale rămâne unul demn de luat în seamă. Se estimează că o reapariție a virusului variolei ar fi devastatoare, atâta vreme cât oamenii nu au mai fost imunizați împotriva acestuia.

3. Gripa

Cei mai mulți dintre noi tind adesea să minimizeze pericolul gripei. Și asta pentru că, în cele mai multe cazuri, virusul produce doar efecte cu o severitate redusă: probleme respiratorii, febră, dureri musculare, senzație de oboseală sau migrene. În mod normal, astfel de simptome apar la circa două zile după infectare și durează aproximativ o săptămână. Cei mai mulți dintre cei infectați își revin, grație imunității dobândite prin vaccinare sau prin infectările anterioare. Și totuși, gripa produce cel puțin 250.000 de victime anual, cu atât mai mult cu cât focarele se produc cu regularitate, an de an. Cele mai afectate persoane sunt cele vârstnice sau cele care prezintă probleme medicale preexistente, în general boli cardiace sau pulmonare.

Ocazional, virusul gripei suferă mutații, dezvoltând forme nemaiîntâlnite la om, și care se transmit la acesta prin intermediul animalelor cu care intră în contact. Iar consecințele unei astfel de transmisii pot fi devastatoare, cu atât mai mult cu cât nu există nici vaccinuri disponibile și nici o imunitate autodobândită. Numai în ultimul secol, omenirea s-a confruntat de cel puțin trei ori cu recrudescența epidemiilor de gripă:

a)Gripa spaniolă (1918-1920)/ H1N1, același virus care a generat gripa porcină din anul 2009 – o epidemie globală care a infectat circa 500 de milioane de oameni, aproape o treime din populația globului, și care a dus la moartea a 40-50 de milioane de persoane, mai mult decât dublul victimelor înregistrate în Primul Război Mondial care tocmai se încheiase. Nu mai puțin de patru valuri de gripă spaniolă s-au înregistrat în perioada 1918-1920

b)Gripa asiatică (1957-1958)/ H2N2 – gripa asiatică a fost produsă de o tulpină nouă, H2/N2, tulpină rezultată în urma recombinării virusului gripei aviare cu cel uman. A fost observată pentru prima dată în China, în regiunea Guizhou, la finele anului 1956. Șase luni mai târziu, gripa atingea vestul Europei. La fel ca și în cazul gripei spaniole, varianta H2/N2 a virusului ainfectat aproape 500 de milioane de persoane, însă numărul victimelor nu a depășit 1-4 milioane.

c)Gripa din Hong Kong (1968)/ H3N2 – o altă epidemie globală s-a produs la doar zece ani după cea asiatică, de această dată dintr-o mutație suferită de subtipul H2/N2 al virusului. Primul caz a fost raportat în Hong Kong, la 13 iulie 1968, pentru ca nici trei luni mai târziu să ajungă în SUA, Australia și Europa, purtat de cei care luptaseră în Războiul din Vietnam. La începutul anului 1969, virusul deja se răspândise în Africa, America de Sud și Japonia. În Germania de Vest, numărul victimelor a fost atât de mare încât cadavrele erau depozitate în tunelurile de metrou, iar responsabilitatea înhumării acestora a revenit firmelor de salubritate. Se estimează că aproximativ 500 de milioane de persoane au fost infectate la nivel global, între unu și 4 milioane pierzându-și viața.

Numai în ultimul secol, omenirea s-a confruntat de cel puțin trei ori cu recrudescența epidemiilor de gripă

Recent, focare de mai mică intensitate, și amintim aici doar gripa porcină (H1N1/09) sau cea aviară (H5N1), au pus în pericol sănătatea oamenilor la nivel global, însă focarele au fost controlate relativ rapid, iar numărul victimelor nu a depășit 1 milion. Însă, așa cum a demonstrat și noua epidemie de COVID-19, lumea este încă departe de a fi îndepărtat acest pericol, iar o epidemie generată de o tulpină nouă a virusului gripei, una la care nivelul imunității populației să fie extrem de scăzut, rămâne un scenariu cât se poate de plauzibil.  

4. Virusul HIV

Primele mențiuni despre o boală bizară care apăruse în SUA în rândul toxicomanilor și al comunității gay au fost semnalate la 18 mai 1981, într-un ziar dedicat minorității homosexualilor, New York Native. Trei săptămâni mai târziu, cinci cazuri erau confirmate oficial în SUA. Medicii nu știau cu ce se confruntă, mai ales că simptomele erau similare cu cele ale persoanelor care sufereau de deficiențe ale sistemului imunitar, iar acestea au fost urmate, la scurtă vreme, de apariția unei forme rare de cancer al pielii în rândul membrilor aceleiași comunități gay. Comunitatea internațională a intrat în alertă pe măsură ce noile date arătau că numărul persoanelor infectate creștea de la o zi la alta și, în mai puțin de un an, devenea cert că maladia nu afecta doar homosexualii și toxicomanii.

Doi ani au trecut până când două grupuri de cercetători, unul din SUA, condus de Robert Gallo,  și unul francez, condus de Luc Montagnier, dovedeau existența unui retrovirus extrem de virulent. Cea americană îl denumise HTLV-III, în timp ce echipa franceză îl numise LAV, din contopirea celor două nume rezultând numele HIV. Cercetări ulterioare au dovedit că virusul are o vechime de aproape 100 de ani, și apăruse în vestul Africii, mai precis în Camerun, în urma unei mutații a unui virus similar (SIV), întâlnit doar la primate, în special cimpanzei. Acesta trecuse la om în rândul comunităților de vânători care obișnuiau să consume carnea primatelor, iar de aici și până la a ajunge în marile comunități urbane nu a mai fost decât un pas.

Virusul afectează sistemul imunitar al persoanei infectate, și conduce la o serie de afecțiuni care, netratate, duc la decesul victimei. Ca un amănunt, cauza oficială a decesului faimosului solist al trupei britanice Queen, Freddie Mercury, a fost pneumonia. Însă mult mai răspândite în cazul persoanelor infectate cu HIV sunt diferitele tipuri de cancer care afectează persoanele infectate.

Deși au trecut aproape 40 de ani de la descoperirea virusului HIV, până în prezent nu a fost creat niciun vaccin eficient

Se estimează că din 1981 și până în prezent, aproximativ 40 de milioane de persoane și-au pierdut viața ca urmare a infectării cu virusul HIV. Alte 36,7 milioane sunt purtătoare ale virusului. Deși au trecut aproape 40 de ani de la descoperirea acestuia, până în prezent nu a fost creat niciun vaccin eficient. În schimb, există numeroase tratamente care pot reduce efectele HIV, iar astăzi, cei infectați pot trăi până la vârste înaintate. Fără tratament însă, rata mortalității este de 100%, speranța de viață a celor infectați fiind de maxim 9-11 ani.

Interesant este că apariția acestui virus a dus la o mobilizare fără precedent a comunității internaționale, care a generat zeci de mii de programe de educare a populației, de promovare a măsurilor de protecție dar și de distribuire a acestora. Iar efectul a fost unul considerabil, având în vedere că numărul persoanelor infectate a scăzut de la an la an. Astfel, dacă în anul 2001 au fost raportate 3,1 milioane de noi cazuri la nivel global, 15 ani mai târziu erau raportate numai 1,8 milioane. Cea mai afectată regiune de pe glob este Africa sub-sahariană, care însumează 68% dintre cazurile înregistrate la nivel global, urmată de Asia de Sud-Est (12%).

Se estimează că un vaccin eficient va fi lansat pe piață până în anul 2030.

5. Ebola

Ebola a fost privită de-a lungul timpului ca o maladie exotică. Se petrecea exclusiv în zone izolate din Africa și, în ciuda ratei uriașe a mortalității, ea nu a fost considerată un pericol real pentru țările occidentale. Asta până în anul 2014, atunci când în vestul Africii a izbucnit cel mai mare focar de Ebola din istorie, iar persoane infectate au ajuns atunci pe teritoriul Europei sau al Statelor Unite.

Primele focare au fost identificate simultan, în 1976, în Sudan și Zair, în zone greu accesibile, însă rata uriașă a mortalității (88%) a ridicat un uriaș semnal de alarmă. S-a dovedit ulterior că focarele care duseseră la dispariția a 151 de persoane în Sudan și a 280 în Zair aveau la origine două tulpini distincte ale nou identificatului virus Ebola. De atunci și până în prezent, maladia a afectat cu regularitate țările din Africa sub-sahariană, rata mortalității oscilând între 25 și peste 90%. Numai în perioada 1976-2012 au fost semnalate 24 de focare. În urma cercetărilor, au fost identificate nu mai puțin de 6 tulpini diferite ale virusului Ebola (Zair, Sudan, Bundibugyo, Tai Forest, Reston și Bombali), patru dintre acestea fiind la baza focarelor menționate.

S-a dovedit că virusul se transmite de la animale la om, liliecii fiind principalul rezervor al acestuia. Ebola poate fi contactat și de la antilope, rozătoare sau primate, contactul cu astfel de animale infectate fiind principala cauza a transmiterii virusului. Din momentul infectării, virusul trece printr-o perioadă de incubație de 2 până la 21 de zile, perioadă în care gazda poate infecta și alte persoane. Primele simptome implică febră, oboseală, dureri musculare, migrene sau senzația de gât uscat, fapt ce l-a făcut destul de greu de deosebit, cel puțin în fazainițiala a cercetării virusului și a efectelor acestuia, de alte boli tropicale. Însă aceste simptome erau urmate de disfuncții ale organelor interne, diaree, erupții ale pielii și hemoragii interne sau externe. Moartea putea surveni chiar și în decurs de trei zile, în funcție de virulența virusului și de sistemul imunitar al victimei.

Apariția unui focar Ebola în marile centre urbane ar echivala cu un dezastru

Pericolul uriaș al virusurilor de tip Ebola a devenit evident în 2014, atunci când trei țări africane care nu mai cunoscuseră niciodată un caz de infectare de acest tip (Liberia, Guineea și Sierra Leone) au fost devastate de o epidemie de proporții nemaiîntâlnite. La nivel oficial au fost raportate 28.646 de cazuri de infectare și 11.323 de decese, deși numărul victimelor se pare că ar fi fost cu mult mai mare. Însă pe fondul tensiunilor crescânde în rândul populațiilor afectate (militanți anti vaccin se găsesc peste tot), dar și a zonelor greu accesibile care fuseseră afectate, numărul real al celor infectați sau decedați a rămas un mister. Tot atunci, pentru prima dată, virusul Ebola a traversat granițele Africii, ajungând în Europa și Statele Unite ale Americii prin intermediul celor care vizitaseră țările afectate… un semnal de alarmă la adresa statelor occidentale, care văzuseră în Ebola doar o amenințare ipotetică.

La finalul anului 2019, un vaccin împotriva virusului Ebola (Ervebo) a fost aprobat în SUA, după ce fusese folosit experimental în Guineea încă din anul 2015. Vaccinul este destinat persoanelor care au împlinit peste 18 ani și nu se știe încă pentru ce perioadă îl poate oferi protecția împotriva virusului.

Deși SUA și Europa au cunoscut doar cazuri izolate, iar pericolul a fost îndepărtat rapid, spectrul unei epidemii de Ebola rămâne unul demn de luat în seamă. Cu atât mai mult cu cât anticorpi  rezultați în urma infectării cu acest tip de virus au fost descoperiți încă din 2013 la indivizii unei populații de lilieci din Bangladesh. Nu putem decât să ne imaginăm ce ar însemna un focar de Ebola în mijlocul unei uriașe aglomerări urbane, așa cum sunt cele din Asia de Sud-Est.

0 comments on “5 boli infecțioase cu care omenirea s-a confruntat în timpurile moderneAdd yours →

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *