Rasputin, nu chiar așa de greu de ucis

Despre viața, dar mai ales despre moartea lui Grigori Rasputin, s-au scris zeci de cărți, sute de articole de presă și s-au turnat câteva duzini de filme. Și nici nu este de mirare, având în vedere că sfârșitul unuia dintre cele mai influente personaje din istoria modernă este unul demn de orice best-seller. Otrăvit cu cianură, împușcat, bătut, împușcat din nou, individul se pare că ar fi prins ideea și ar fi murit de abia după ce a fost legat fedeleș și aruncat în apa înghețată a Nevei. Însă problema poveștii nu este spectaculozitatea sa exagerată sau faptul că este reluată cu regularitate în mass-media de pretutindeni, ci faptul că nu ar trebui să credeți o iotă din ea.

Acum, sincer, nu este nevoie decât să aruncați o privire pe fotografia post-mortem a lui Rasputin ca să vă dați seama că nu a murit nici otrăvit, nici înecat. Este ca și cum ai spune că bietul om a murit din cauza Covid după ce tocmai l-a lovit o basculantă. Și chiar așa și arată, ca lovit de o basculantă. Dar o să revenim asupra cauzelor care au dus la moartea sa. Mai întâi  însă, să spunem în câteva fraze cine a fost Rasputin și ce au avut cu el ăia de l-au omorât.

Rasputin, un Austin Powers al Rusiei

Grigori Iefimovici Novic (sau Novîi), pe numele său real, s-a născut în prima lună a anului 1869 într-un cătun din inima Siberiei. Nici nu are rost să îi spunem pe nume, că nu interesează pe nimeni. Cert este că se afla undeva la vreo 2200 de kilometri de Moscova. Cam asta este tot ce se știe sigur despre prima parte a vieții sale. Cu ce se ocupau părinții lui, Iefim și Ana, nimeni nu știe cu certitudine. Singurul aspect pentru care orice istoric poate băga mâna în foc este doar acela că erau vai de capul lor. Faptul că ar fi fost hoți de cai sau că se ocupau cu altfel de nelegiuiri, așa cum s-a spus uneori, nu a fost dovedit niciodată.

Un alt lucru cert este că Grigori s-a însurat la vârsta de 18 ani cu Prascovia Dubrovina, o femeie care avea să îi rămână alături pentru tot restul vieții și care avea să îi ofere șapte copii. Undeva până la vârsta asta s-a pricopsit și cu porecla Rasputnik (Destrăbălatul) și, băiat consecvent, a rămas cu ea până la moarte (deși doar ușor modificată în „Rasputin”). Pe la 28 de ani, omul pleacă într-un pelerinaj. Nimeni nu știe de ce a făcut asta, dar faptul că avea deja o familie care se mărea de la an la an poate fi un indiciu. Se întoarce după câteva luni și este un om schimbat. Este vegetarian (ceea ce nu reprezintă vreo mare schimbare față de dieta pe care o avea înainte), dar nici nu se mai atinge de alcool și se roagă până cade în brânci. Din când în când pleacă în pelerinaje și uită să se mai întoarcă acasă cu lunile sau chiar cu anii. În schimb, în Rusia, începe să i se ducă buhul că ar avea puteri tămăduitoare și că poate prezice viitorul.

Și astfel, Rasputin ajunge să fie solicitat de către membrii aristocrației ruse, să își facă prieteni printre nobili și preoți și, la vârsta de 37 de ani să fie prezentat țarului Nicolae al II-lea. Nu intrăm în detalii, povestea este ultra cunoscută (iar cine nu o știe o poate găsi lesne pe internet). Cert este că Rasputin devine principalul sfătuitor al țarinei și al țarului. Mărturiile acestora, dar și cele din presa vremii, spun că putea să îi aline durerile și să atenueze hemofilia de care suferea țareviciul Alexei. Vom reveni și asupra acestui aspect. Rasputin devine atât de influent încât ajunge să schimbe miniștri după bunul plac și să decidă cine mai poate veni la palatul țarului și cine nu. Peste toate, ajunge să îl sfătuiască pe țar în absolut toate aspectele ce țineau de politica Rusiei, inclusiv în probleme de război (Rusia intrase în Primul Război Mondial), fapt ce îi atrage antipatia multora dintre foștii protejați și apropiați ai țarului.

În tot acest timp, lui Rasputin i se creează imaginea unui individ depravat, hipnotic, capabil să seducă orice femeie, care organiza cu regularitate orgii și care bea până îi stătea limba plută. Zvonurile spun că s-ar fi culcat chiar cu țarina. Altele că ar fi fost spion german. Se zvonea că i se aduceau seară de seară călugărițe tinere și neprihănite doar ca mujicul să își facă de cap cu ele. Asta atunci când nu petrecea pe la mănăstirile de maici. Iar de aici și până la a i se face de petrecanie acestui veritabil Austin Powers păros și urât cu crengi nu a mai fost decât un pas. Buuun! Aici am vrut să vă aduc.

Moartea lui Rasputin, varianta oficială

Problema cu moartea misticului Rasputin este că, de la început și până azi, nu s-a bazat decât pe o singură sursă, cea a asasinului (sau a celui care a organizat complotul)…prințul Felix Iusupov. Omul a vrut să știe toată omenirea că el l-a ucis pe Rasputin, așa că a scris vreo trei autobiografii și mai multe cărți, prima dintre ele numindu-se, sugestiv, „Eu l-am ucis pe Rasputin”. Serios!? Ce altceva ar mai fi trebuit să facă omul ca să își anunțe reușita? Să se apuce să facă turnee prin Europa și SUA ca să îl afle mapamondul? Ups, stai că asta a și făcut.

Felix Yusupov

Mă rog, ar mai fi și treaba că de la o autobiografie la alta datele s-au schimbat și nicio poveste nu a mai semănat una cu alta. Dar să nu fim nici noi prea scrupuloși și să revenim la momentul uciderii mujicului, așa cum a fost preluat peste tot din poveștile lui Iusupov.

Prințul, ofuscat că Rusia ajunsese să fie condusă de un țărănoi semianalfabet, a decis că este momentul apariției unui salvator. Unul care să spele rușinea țarinei și să redea Rusiei gloria de odinioară. Un super erou care să intre în istorie ca binefăcător al patriei mumă. Adică el, în caz că ați omis acest aspect. Așa că pune la cale un complot în care mai sunt implicați câțiva membri ai aristocrației ruse, complot care să pună capăt existenței și influenței Antichristului.

Și astfel, Felix îl invită pe Rasputin în noaptea de 30 decembrie 1916 la Palatul Moika din St. Petersburg, unul dintre numeroasele palate pe care familia sa le deținea în Rusia. Motivul ar fi fost acela că prințul avea nevoie de atingerea tămăduitoare a misticului. Nu uită să menționeze în invitație că tratația consta în vin de Madeira (o slăbiciune a lui Rasputin) și în prezența soției sale Irina, nepoata țarului și o frumusețe legendară la vremea respectivă. Ce puteai să îi oferi mai mult lui Rasputin? Așa că victima, fără să bănuiască nimic, își părăsea domiciliul incognito, ca să nu fie recunoscută de garda imperială care o păzea pas cu pas, și ajungea la palatul Moika la vreo jumătate de oră după miezul nopții.

Prințul se scuză, îi spune că invitații soției sale nu au plecat încă și îl invită pe Rasputin la subsol, acolo unde îl servește cu un platou de prăjituri și cu faimosul vin de Madeira. În fapt, „invitații” nu erau decât complotiștii care așteptau într-o cameră de la un etaj superior, în timp ce Irina Iusupova era, bine merci, undeva prin Crimeea. Un alt aspect este acela că prăjiturile și vinul fuseseră înțesate cu atâta cianură încât ar fi putut ucide un batalion întreg. Crima perfectă.

Doar că socoteala de acasă nu se potrivea cu… constituția lui Rasputin. Iusupov a simțit că îl ia cu palpitații atunci când, conform spuselor sale, Rasputin a devorat platoul cu prăjituri și l-a udat bine cu mai multe pahare de vin înainte să întrebe pofticios ce urmează după aperitiv. Nicio reacție la cianură, în afară de o sete și mai mare de vin. Astfel că prințul s-a dus val vârtej în camera complotiștilor, a înșfăcat un revolver și s-a întors la subsol unde l-a împușcat în spate pe mujicul care admira un crucifix de cristal. Dar nu se putea termina așa simplu, nu?

Camera de la subsolul palatului Moika, în care a fost asasinat Rasputin

Complotiștii dau năvală în camera în care avusese loc împușcătura. Îi iau pulsul victimei, văd că nu mai respiră, și se duc înapoi în salon pentru a decide ce vor face cu cadavrul (halal complot dacă nu se gândiseră deja la asta. Dar asta este versiunea lui Iusupov). După circa o oră, pe prinț începe să îl roadă curiozitatea și se întoarce să mai vadă o dată trupul neînsuflețit. Doar că aici, surpriză! Rasputin deschide întâi un ochi, apoi pe celălalt, și sare ca un resort în picioare gata să se lupte cu Iusupov.

Prințul reușește să se elibereze din mâinile mujicului și o ia la fugă pe scări. Rasputin după el. Și dă-i și fugi, și dă-i și târăște-te, până când Felix observă că Rasputin făcuse o reconfigurare de traseu și ajunsese în curtea palatului folosind o ușă care fusese bine încuiată în seara respectivă. Mai ceva ca Houdini! Alarmați, complotiștii dau năvală după Rasputin și unul dintre ei, basarabeanul Vladimir Purișkevici, îl mai împușcă de două ori. Doar că individul nu voia cu niciun chip să moară. Așa că este bătut bine, înfășurat în mantia cu care se deghizase pentru a putea pleca nevăzut de acasă, și dus la o copcă de pe râul Neva. Acolo, Rasputin se mai zbate încă la contactul cu apa, semn că nu murise, înainte de a i se face vânt sub gheață. Avea să fie descoperit câteva zile mai târziu. Nu, nu mai era viu.

Felix Iusupov si moartea lui Rasputin, varianta neoficială

Dacă ar putea exista o fotografie care să ilustreze termenul de „beizadea” în dicționar, cu siguranță că una cu Felix Iusupov ar fi ideală. Prințul provenea din una dintre cele mai vechi, mai influente și mai bogate familii aristocratice din Rusia. Unii spun că ar fi fost cea mai bogată familie, mai bogată chiar decât Romanovii care de vreo trei sute de ani tot dădeau monarhii de pe tronul Rusiei. Iar Romanov era considerată cea mai bogată casă regală din Europa.

Iusupovii își aveau rădăcinile în hanii tătari care odinioară stăpâniseră Crimeea. Apoi, odată cu creștinarea lor primiseră numele de Iusupov și primele domenii în Rusia. La mijlocul secolului al XIX-lea, Casa Iusupov deținea aproape 3000 de kilometri pătrați de terenuri, 57 de palate dintre care patru în Sankt Petersburg și trei în Moscova, afaceri care mergeau de la distilerii, fabrici de cherestea și filaturi până la mine și exploatări petroliere. Sute de domenii și peste 40.000 de suflete se aflau în posesia unei familii la masa căreia oligarhii de azi ai Rusiei ar fi putut cel mult să schimbe scrumierele.

Operele de artă și bijuteriile care se aflau în posesia Iusupovilor ar fi făcut marile muzee ale lumii să pară niște simple anticariate de cartier. Unul dintre Iusupovi, îndrăgostit de scările interioare ale unui castel din Italia, a cumpărat castelul cu totul, a demontat scările și le-a dus la palatul său din Rusia. Era nedemn să negocieze doar pentru niște scări. Aceștia erau Iusupovii.

Iar Felix Iusupov era unicul moștenitor al averii care făcea invidioase cam toate monarhiile lumii. Mama sa, prințesa Zinaida Iusupova, era ultimul Iusupov în viață, și doar printr-un decret semnat de țar, soțul acesteia, contele Felix Felixovici Sumarokov-Elston, putuse lua numele de Iusupov pentru a-l transmite urmașilor lor. Primii trei născuți, toți băieți, au murit la vârste extrem de fragede. Un al patrulea fiu, Nicolae, murea la doar 26 de ani, în 1908, în urma unui duel cu un soț încornorat. Rămânea doar Felix, însă băiatul ăsta părea un blestem mai mare decât toate celelalte.

Familia Yusupov: Prințul Felix, Prințul Nicolae, Felix Felixovich Sumarkov-Elston și Prințesa Zinaida

Cum își dorise enorm să dea naștere unei fete și cum acest lucru nu se întâmplase, Zinaida obișnuia să îl îmbrace pe cel mai mic fiu al său în haine de fetiță. A făcut asta până când puștiul a atins vârsta de cinci ani, dar el deja prinsese gustul. Așa cum singur susține în autobiografia sa, Felix Iusupov obișnuia să se îmbrace adesea în hainele mamei. Apoi, în adolescență, a început să se îmbrace în femeie și să frecventeze localurile de noapte, teatrele și spectacolele de operă, căutând atenția ofițerilor tineri și  a nobililor.

Obișnuit să aibă tot ceea ce își dorea, prințul alegea să ducă o viață presărată cu petreceri, droguri (în special hașiș) și excentricități de tot felul. Trimis să studieze la Oxford, puștiul etala un lux care făcea odraslele nobililor englezi să pară niște precupeți de pe la Mizil. Felix își închiriase un apartament fastuos în Londra și angajase pentru modestele sale trebuințe un bucătar rus, un majordom englez și un șofer francez. Își adusese cu el și trei cai de rasă pentru a nu se face de râs la partidele de polo, un papagal exotic și un câine de talie mare, cum se cădea să dețină orice personaj cu sânge albastru. În rest, studentul o ținea din chef în chef și își alina dorul de casă cu o faimoasă balerină din Rusia și cu doi băieți simpatici, un italian și un francez, care se mutaseră cu el.

Contele Felix Sumarokov, adică taică`său, a fost aproape de un atac de apoplexie atunci când a aflat că beizadeaua a apărut îmbrăcată în femeie pe scena unui teatru londonez. Și, chiar dacă aflase de ceva vreme de apucăturile bisexuale ale odraslei sale, încercase din răsputeri să le țină cât mai ascunse de ochii lumii. Tot atunci decide să îl însoare pe derbedeu cu una dintre cele mai frumoase și mai dorite femei din Rusia, unica nepoată a țarului, Irina.

Reîntors în Rusia după escapadele de la Londra, tânărul Felix a fost pus în fața unei realități cumplite, și anume să meargă la război (începuse prima conflagrație mondială). Problema era că puștiul nu știa să facă nimic. Nu se pricepea la afaceri, era un răsfățat și un petrecăreț, iar cu gesturile sale efeminate cu siguranță că pe front ar fi stârnit mai degrabă râsete decât groaza vreunui inamic. Cu excepția faptului că dăduse foc unuia dintre cei mai frumoși cai din herghelia lui taică`său atunci când încercase să îi mărească viteza montându-i animalului un motor artizanal în spinare (așa sunt copiii, ce să le faci?), puștiul nu reușise nicio altă performanță notabilă. Și cum era prea laș ca să calce pe front, s-a folosit de o lege care permitea familiilor cu un singur copil să îl scutească pe acesta de serviciul militar.

Era o nouă pată pe obrazul unui tată și a unei familii care vedeau cum se alege praful de vreo șase sute de ani de istorie. Era o pată uriașă cu atât mai mult cu cât Marea Ducesă Olga, fiica țarului Nicolae al II-lea, alături de sora sa Tatiana și de țarina Alexandra, lucrau ca asistente într-un spital militar pe care prințul Iusupov îl vizitase (cel mai probabil la insistențele familiei sale) îmbrăcat în civil și frunzărind câteva reviste înainte de a pleca la ale lui.

Ei bine, într-o astfel de stare de lucruri i s-a năzărit lui Felix că poate șterge totul cu buretele și că poate deveni dintr-o dată salvatorul Rusiei. Cum? Ucigându-l pe Rasputin, omul care devenise inamicul public numărul 1 pentru aristocrație și, era convins prințul, al întregii națiuni.

Pe de altă parte, Rasputin trăia pe cai mari alături de țarina Alexandra. Căpătase puteri uriașe la curtea acesteia și ajunsese să decidă în cele mai importante probleme de stat. Schimba oficialități, ba chiar miniștri, după bunul plac, și tot el era cel care îl sfătuise pe țarul Nicolae să se ducă personal pe front, deși țarul, bietul de el, nu avea nici în clin nici în mânecă cu ale războiului. Antipatia pe care o născuse în rândul aristocrației nu ar trebui să mire deloc, asta și dacă luăm în vedere modul în care mujicii erau văzuți de către cei bogați. Numai remarca din autobiografia lui Iusupov, aceea conform căreia era șocat să vadă opincile unui sărăntoc semianalfabet ca Rasputin pângărind podelele palatului țarinei, și ar fi suficientă ca să înțelegem aversiunea nobililor față de sărăcime.

Rasputin în mijlocul aristocraților ruși în 1914

De altfel, într-o notă informativă trimisă de către spionul Albert Stopford (nume de cod Bertie) serviciilor de spionaj britanice, acesta descrie o scenă elocventă pentru ce se petrecea în Rusia acelor vremuri. Rasputin fusese urmărit în St. Petersburg de către fiul unuia dintre nobilii îndepărtați de la curtea țarului (tocmai pentru că îl avertizase pe țar cu privire la zvonurile privind relația sexuală dintre țarină și Rasputin). Individul, împreună cu mai mulți ofițeri, l-a urmat pe Rasputin în restaurantul în care omul obișnuia să ia masa. L-au invitat pe mujic în separeul ofițerilor, chipurile pentru a lua cina împreună, și l-au snopit în bătaie departe de ochii celorlalți clienți.  Cu vreo șapte coaste rupte, Rasputin a stat în spital aproape o lună, însă nicio măsură nu a fost luată împotriva atacatorilor.

Acum, nu o să spunem aici că Rasputin a fost vreun sfânt. Nici pe departe. Doar că acuzațiile care i se aduceau era adesea umflate pentru a șoca publicul și pentru a crea o antipatie națională la adresa individului. Rasputin era doar un individ care și-a jucat cărțile cât a putut de bine. A avut și un noroc incredibil. Spuneam anterior că vom reveni la modul în care acesta reușea să amelioreze efectele hemofiliei de care suferea țareviciul Alexei. Ei bine, omul îi ceruse țarinei să nu îi mai administreze medicamente celui mic. Să îl lase pentru a fi vindecat doar prin rugăciune. Și ce medicamente i se prescriau lui Alexei? Aspirină…un medicament considerat un veritabil panaceu la vremea respectivă. Doar că Rasputin, la fel ca și toți ceilalți din vremea lui, nu aveau habar că aspirina subțiază sângele. Era evident că interzicerea ei reducea hemoragiile de care suferea bietul copil. Iată cum nimerise orbul Brăila. Asta ca un simplu exemplu.

Să revenim însă la seara morții lui Rasputin. Nu o vom relua pentru că nu am face altceva decât să reluăm ceea ce a scris Felix Iusupov în autobiografia sa. O lucrare pe care chiar și biograful prințului, Greg King, o consideră plină de „minciuni menite să îi spele imaginea”.

În primul și în primul rând, autobiografia lui Iusupov pare nu numai o înșiruire de fantezii bisexuale (vezi modul în care Felix descrie cum și-a pierdut virginitate cu un cuplu argentinian, pe când avea doar 12 ani. S-o creadă el!), ci și un morman de minciuni. Doar faptul că prințul Felix povestește cum a văzut zeci de fantome și ar trebui să ridice niște serioase semne de întrebare asupra credibilității sale, dacă nu și asupra sănătății sale mentale.

Acum, în ce privește moartea lui Rasputin, orice om cu capul pe umeri și-ar pune o întrebare simplă: de ce ar fi spus Felix Iusupov adevărul? Adică să spună franc că a împușcat un om neînarmat doar pentru că nu îl suporta? Asta l-ar fi transformat brusc dintr-un salvator într-un cârnat mai mare decât cel pentru care i se dusese vestea lui Rasputin. Așa că nu era mai bine să spună o poveste demnă de Bollywood, în care el, un veritabil Van Helsing, se luptă cu un Terminator demonic care se întoarce prin puterile Iadului ca să răpună binele?

O mare problemă pentru povestea lui Iusupov vine odată cu fotografia post-mortem a lui Rasputin, apoi din declarațiile medicului care a efectuat autopsia. Chiar dacă raportul oficial al autopsiei a dispărut, declarațiile omului au rămas. Iar medicul spune clar că în organismul lui Rasputin nu exista pic de cianură, iar în plămânii lui nu exista picătură de apă. Faptul că omul fusese împușcat în cap cu câteva ore înainte de a fi aruncat în apă, bănuiesc, ar putea fi un indiciu.

Dacă a supraviețuit, atunci Rasputin a supraviețuit doar unei sticle de vin (nici vorbă de prăjituri cu cianură, căci mujicul detesta dulciurile și nu se atingea de ele). Rasputin a fost apoi linșat. A primit o bătaie de i-au sărit ochii din cap. La propriu. Fapt confirmat de medicul legist. A fost străpuns cu sabia și împușcat de mai multe ori. Fatal i-a fost glonțul primit fix în frunte. Deci cam atât cu senzaționalul. În realitate, a fost vorba de o execuție. Faceți loc, vă rog, nu e nimic spectaculos aici!

Fotografie post-mortem a lui Rasputin

Aftermath

Țarina a cerut ca toți complotiștii să fie executați imediat prin  împușcare. A fost domolită de țarul care se temea să se pună rău și cu nobilii, nu doar cu sărăcimea. Tot țarul a luat niște măsuri „exemplare”. Un complotist a ajuns pe frontul din Persia, altul în ce mai rămăsese din România, iar Felix Iusupov a fost exilat la unul dintre luxoasele domenii ale familiei sale.

Ceea ce prezisese Rasputin, anume că dacă va fi ucis de un aristocrat, familia țarului va cădea și ea în maxim doi ani, s-a întâmplat. Dar asta nu pentru că omul era vreun magician cu puterea viziunii, ci doar pentru că Grigori Rasputin era în mijlocul evenimentelor și nu era greu să își dea seama ce avea să se întâmple. El mai fusese înjunghiat de o nebună, adeptă a unui mistic concurent, dar fusese atacat fizic și de către aristocrați. Nu trebuia să fii un geniu ca să îți dai seama că oricum cineva urma să îți facă de petrecanie. Lațul se strângea în jurul lui Rasputin, el știa, iar faptul că monarhia rusă era în pragul colapsului nu era un secret.

Felix Iusupov a fugit din calea revoluției bolșevice așa cum ar face-o orice nobil care se respectă. Cu un sac de bijuterii de mare valoare și cu cât mai multe tablouri și alte opere de artă. A ajuns în Franța, mituind cu diamante funcționarii din țările pe care le tranzita fără viză. Iar cum flerul său în afaceri era unul catastrofal, a ajuns destul de repede fără bani. Așa că s-a așternut pe scris, povestind lumii întregi cum a comis o crimă pentru care mapamondul ar fi trebuit să îl aplaude. A vândut textele către companiile producătoare de film de la Hollywood, a făcut tururi de promovare a cărților sale prin SUA, apoi s-a apucat să dea în judecată cam pe toată lumea. A câștigat binișor din procese, inclusiv un castel din Concarneau, deci nu se poate spune că a testat bucătăria vegetariană de nevoie.

S-a stins din viață la finalul anilor `60 și pun pariu că, deși poza într-unul, nici el nu se mai credea un erou.

0 comments on “Rasputin, nu chiar așa de greu de ucisAdd yours →

Leave a Reply

Your email address will not be published.