Personaje pe care le întâlnești într-o viață de om – partea a patra (Codruț)

Codruț este cel mai simpatic personaj pe care îl poți întâlni într-o companie. Omul e dulce, suav și inocent ca o căprioară din aia care s-a trezit să traverseze autostrada noaptea și rămâne cu ochii fixați la farurile basculantei care tocmai urmează să o lovească. E fabulos! Hai să vă explic!

Codruț nu a avut niciodată pile. Nu a avut relații sus-puse. Părinții lui au făcut tot posibilul ca să îi ofere o educație cât mai bună. Și el a crescut cu crezul ăsta. A tras tare la școală, la facultate, ca să ia note cât mai bune și să iasă cât mai mult în evidență căci, așa a învățat el, școala te înalță. Nu a intrat nici primul la facultate, sau măcar pe locurile cu bursă, căci astea erau acontate deja. Și nu, părinții lui Codruț nu își permiteau să dea o Dacie sau 20.000 de dolari, atât cât era tariful clasic pentru un loc cu bursă la o facultate de prestigiu.

Dă-l încolo de loc. Ideea este că omul nostru a absolvit printre cei mai merituoși, iar acum e gata să ia viața în piept. Stați puțin, pauză! Vreau să râd puțin înainte de a continua… Ok, mi-am șters lacrimile de râs precum colonelul Landa (Inglorious Basterds – Tarantino, hai că îl știți) așa că putem continua. Deci, Codruț e gata să ia viața în piept. Are o diplomă de licență, notă mare, speranțe cât cuprinde. Și ia drumul interviurilor.

După vreo 20 de țepe și încă vreo câteva internshipuri (cea mai odioasă formă de exploatare modernă), Codruț se angajează. Evident, o  va lua de jos, din adâncuri, că așa începe o carieră de succes. E o reală plăcere să vezi un astfel de individ la interviu. Mai ales dacă tanti aia de la departamentul de HR e o Cici (și, în general, este). Ei bine, el va primi cea mai cretină întrebare care s-a inventat vreodată într-un atare departament, respectiv: Unde te vezi peste cinci ani?

Jur, e un spectacol să îl vezi pe Codruț câte vise are, câte planuri, aspirații, idei și, mai ales, unde se vede el peste cinci ani. Dacă ar avea o cât de mică experiență de viață, i-ar spune tipei: În cur după ușă, cucoană! După o criză economică și o pandemie globală unde ai vrea să mă văd peste cinci ani? Pe front poate, în apocalipsa zombie, în luptă dreaptă cu roboții terminatori! Spune-mi câți Maximilieni și Cici aveți în firmă, și o să îți zic eu unde mă văd peste 5 ani. Pot să pun pariu că la multe interviuri există un geam din ăla opac, ca în filmele polițiste americane, iar în spatele lui stau șefii care râd de se scapă pe ei de ceea ce poate să spună un idealist din ăsta. Dacă nu există, ar trebui inventat. Spectacolul ar fi fabulos.

Revenind la Codruț, el, săracu`, nu are o experiență de viață. Tot ce știe el despre viață vine din cărțile citite și din sfaturile părinților care oricum au prins alte vremuri. De asta și departamentul de HR face ce vrea din el. Apropo de departamentul ăsta, sincer, trebuie să o spun… ăsta e cel mai inutil departament care s-a inventat vreodată. Adică nu la nivel global. Doar aici, în România. Și asta o scrie unul care a avut tangențe serioase cu HR-ul. El există doar pentru că e obligat să existe. Altfel, are firma probleme. Când auzi întrebările ălora te crucești…„Ce animal ai fi, dacă ar fi să fii un animal?” (Nu știu, cucoană! Vertebrat e bine? Mi-ar fi plăcut să fiu un Basilosaurus. Cum? Nu ați auzit de el? Îmi pare rău, eu din ăsta voiam să fiu), sau „Poți să ne desenezi un copac?” (Da, pot! Unul în flăcări pe care scrie „five years plan” e ok?). Să te duci să te plângi cuiva de la HR de problemele din firmă e ca și cum te-ai duce tu, deținut în lagăr de concentrare, să te plângi lui Amon Göth că te persecută șeful. Dacă n-ai aflat încă, departamentul de HR există ca să rezolve probleme. Nu ale tale, asta e tot șpilul. La noi, în România, problemele se rezolvă în cel mai pur stil stalinist… No man, no problem. Ca să știți.

În fine, să nu uităm de Codruț. El tocmai s-a angajat. Are cea mai mică leafă din firmă, căci doar e la început, dar pe el nu îl interesează asta. El e fericit că poate începe. Maică`sa e cu lacrimi în ochi că puiul își ia zborul în sfârșit de acasă, iar taică`său e în al nouălea cer că a scăpat de o cheltuială în plus și că poate umbla și el în chiloți prin casă, după atâta amar de vreme în care a trebuit să poarte pijamale. În tot tabloul ăsta, Codruț e simpatic foc. Ca o gazelă inocentă care tocmai a intrat în apa înțesată cu crocodili și habar nu are ce o așteaptă.

O să descopere la scurtă vreme, atunci când află că după un an de muncă, după ce a depășit toate planurile și baremurile impuse, e sărit la bonusuri și la măriri de leafă. De promovare nici nu se pune problema. Măririle le-au luat Cici și Maximilian care au venit în același timp cu el în firmă. Dacă e prost (și este) se duce la HR să se plângă. Acolo se cam termină povestea. Dacă are un minim instinct de supraviețuire, mai tace. Aici apar primii stropi de sânge în apă. Ați observat poate că descriem totul ca într-un documentar povestit de Sir David Attenborough. De ce? Pentru că viața personajului descris astăzi e cel puțin la fel de interesantă ca un documentar despre natură comentat de legendarul prezentator.

Spuneam că apar primii stropi de sânge în apă. Tot atunci apar și primii piranha. Adică Valerică (dacă nu ați citit despre primul personaj, rog reveniți după ce lecturați). Ăsta încearcă să afle nemulțumirile lui Codruț și, mai ales, să vadă cu ce le triplează ca să aibă ce raporta șefului. Dacă e păcălit să vorbească, Codruț nu mai are multe zile în firmă.

Să zicem că a scăpat cumva de piranha. Aici intervine parazitul Jean. Ăsta simte că absolventul nostru e dezamăgit. Așa că încearcă să îl tragă în tot felul de găinării, tertipuri și ilegalități. Și de data asta, dacă e păcălit, Codruț nu mai are multe șanse de reușită, ba îl și pasc altele mai rele. Dacă nu intră în tertipurile și planurile lui Jean, are un alt dușman de care trebuie să se ferească.

Peste toate, apare Maximilian. Sau apare Cici. Codruț a fost suficient de fraier încât să muncească din toate puterile. El e unul dintre cei 10 inși care muncește cu adevărat într-o companie cu 100 de angajați. Am mai spus asta. Toți ăia zece sunt Codruți. Abia acum, pe căprioara noastră o lovește camionul. Mai precis, află că, în România, cu cât muncești mai mult, cu atât ți se dă mai mult de muncă. Și nu, de cele mai multe ori nu vei fi plătit pentru asta. Nici măcar nu va ști cineva (excepție făcând Maximilian/Cici) că el, Codruț, a avut niște idei fabuloase, că a rezolvat niște probleme stringente, că avea dreptul să fie măcar menționat. Toate meritele lui și le-au atribuit șefii direcți. Meritocrația în România este la fel de valabilă ca Utopia lui Thomas Morus. Zero!

Anii trec. Codruț se plafonează. Maximilian e tot acolo. Sau Cici. Trag în continuare pe el. Codruț tocmai a învățat ce înseamnă în realitate viața de angajat în România. A fost umilit, exploatat, furat și oprit din a evolua profesional. Într-o junglă ca asta, toate carnivorele menționate anterior (Valerică, Jean, Maximilian, Cici) trebuie să și mănânce ceva. Sau pe cineva. Și ăsta este Codruț. A aflat pe pielea lui că tot ce a făcut bine a fost asumat deja de alții. Ce s-a întâmplat rău, din vina lui dar mai ales a altora, s-a spart în capul lui. Trăgând linie și făcând bilanțul, Codruț are în palmares cu mult mai multe amenzi și scăderi salariale decât bonusuri și măriri de leafă. Cum spuneam, de promovări nici nu s-a pus problema. Când au apărut problemele financiare, Maximilian și Cici au decis că singura soluție pentru salvarea departamentului este concedierea angajaților. Niciodată reducerea propriilor salarii cu care ai fi ținut un întreg departament.

Din fericire pentru sistemul românesc, turme întregi de Codruți ies an de an de pe băncile facultății. De asta Codruț este un produs perisabil, dispensabil. De asta i s-a spus la HR, atunci când s-a plâns, sau de asta i-a spus Maximilian că: „dacă nu îți convine, ia-ți catrafusele și pleacă! Mai sunt o grămadă de intelectuali ca tine care vor veni să muncească fără să facă nazuri!”.

Codruț mai descoperă că toate cărțile lui nu fac doi bani. Toți anii de școală. La ce bun? Toți ăia menționați anterior de abia dezleagă integrame. Ce spanac să citească ăia? Ei de abia se semnează. La ce e bună pregătirea lui Codruț, dacă în CV-ul lui va apărea că nu și-a părăsit niciodată condiția de angajat pe treapta cea mai de jos? Sau că s-a plimbat prin 100 de firme cu diferite încercând să găsească un loc de muncă decent? Ați uitat de departamentul de HR? La noi, bizonițele alea de acolo încă mai cred că în CV se vede experiența și capacitatea omului. Dacă vreunul dintre voi a avut de a face cu o companie din afara țării, una serioasă, atunci a aflat deja că lucrurile într-un departament real de HR arată cu totul altfel.

În fine, dar de ce ne agităm? Voi chiar mai știți pe altcineva, în afară de Codruț, care să mai meargă cu CV-ul la angajator? Codruț nu cunoștea drepturile pe care, teoretic, le avea. Adică, silit de nevoie, tocmai a aflat și el că departamentul HR nu avea voie să îi ceară un CV cu poză, nu avea voie să îl întrebe despre starea civilă, sex, copii, vârstă. Conform normelor UE, astea sunt interzise. Ele înseamnă discriminare. Apoi, a aflat că avea dreptul la demnitate la locul de muncă, la o remunerație corectă, conformă cu orele suplimentare care i se impuneau, că avea dreptul la pauză, la bonusuri și promovare. Și dacă a aflat, le ce îi folosește? Câte procese de hărțuire la locul de muncă au fost câștigate de angajat în România? Sau câte procese de acest gen au existat vreodată? Câți dintre voi ați reclamat nedreptățile? Câți ați refuzat să mai munciți până vă primeați drepturile care vi se cuveneau? Câți ați protestat împotriva lui Maximilian, Cici, Jean sau chiar Valerică? Evident, cei mai mulți nu ați făcut-o. Ați fi zburat instant din firmă. Pe drumuri. Să vă băgați mințile în cap.

De asta, ca să închei, șansele de reușită ale unui Codruț sunt minime. El a învățat că educația nu face doi bani dacă nu ai tupeu („virtutea celor josnici”, cum spunea Iorga). Educația nu face doi bani, în primul rând, dacă nu ai pile. Bunul simț și cinstea nu mai sunt de multă vreme virtuți. Dacă nu ați aflat deja asta, ghinionul vostru. În fine, ca un ecosistem din ăsta să funcționeze, trebuie să existe erbivore. Cât mai multe. Perisabile. Erbivorele care ies din turmă devin automat prada carnivorelor mai mari sau mai mici. Li se mai și pune capul în băț ca să fie exemplu pentru oricine mai are inițiative din astea. În turmă mai au o șansă, dar nici acolo nu e vreo mare siguranță. Din când în când, unele sunt selectate și ajung hrana carnasierilor. Lașitatea, prostia și spiritul de turmă al erbivorelor le țin în viață (și o viață îndestulată) pe carnivore. Cele mai odioase erbivore sunt alea care behăie fericite în slujba sistemului, fericite că au scăpat de hiene. S-au mulțumit deja cu statutul de tolerate, și le este suficient faptul că li se permite să pască pe un areal limitat. Pentru asta, după ce au scuturat bine coada după ultimul viol în grup pus la cale de hiene, se mai și bat cu copita în piept.

În fine, documentarul s-a încheiat, iar eu am spus ce aveam de spus. Să fiți sănătoși!